Geografia timpului
de Nicolae Labiş
1. Palmele
Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărâtă
Când fruntea grea mi-o sprijină ades.
Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine.
2. Dragostea
Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare,
Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi…
Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare
Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi?
Ades, în loc să cugete, ea râde,
Săruturile-năbuşesc idei,
Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
Făptura ei şi mersul lin al ei.
De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost -
Iubirea va lua drum nou, ori piere.
Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
Voi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze.
3. Geografia timpului (1)
Schimb curgerea acum în plan intens:
Geografia timpului e-n faţă.
Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi,
Diversitate vastă şi măreaţă.
Sunt mii de râuri, unele curg drept,
Iar altele pe căi ocolitoare,
Şi totuşi toate se îndreaptă-acum
Spre marea mare, purificatoare.
Totu-mi părea întâi învălmăşit.
Mergeam – dar unde, nu-mi păsase mie.
Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc
Tovarăşii de muncă şi mândrie,
Nu cunoşteam primejdiile mari
Şi poate de aceea n-aveam teamă…
Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos
E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!
4. Geografia timpului (2)
Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas -
Aşa îl reprimeşte universul.
Dar însuşi timpul, când prin el păşim,
Ne schimbă tainic inima şi mersul.
Nu bătrâneţea,-n urmă alergând,
Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte,
Ci doar maturitatea creşte-n noi
Şi ne maturizăm până la moarte.
Din epocă, din zborul ei şi-al meu,
Uzina e o parte, o arteră.
Nu fierbe-n doar fier şi minereu,
Ci seve ce hrănesc această eră.
Pulsaţiile ei se pot simţi
Până şi-n iarba fâşâind sub coaste -
Cu ele-amestecate se aud
Pulsaţiile noastre furtunoase.
Nicolae Labiş
Nicolae Labiș (2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava – 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român, talent remarcabil. Criticul Eugen Simion l-a supranumit “buzduganul” generației șaizeciste.
Debutul editorial aduce un nou suflu poetic și mare speranță: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregătește pentru tipar volumul Lupta cu inerția care a apărute postum în 1958), dar moare stupid, în preajma Crăciunului 1956, în urma unui accident de tramvai, în împrejurări încă neelucidate complet.
Vizitase “Capșa”, pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiș s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secționată (practic era decapitat și trupul paralizat). La spital mai era conștient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susțin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relații cordiale cu “Securitatea”.
Din blogosfera.
Theodora.La multi ani, Romania!
Sibilla.Rugaciune pentru 1 Decembrie
Daurel.Dupã portiile de fasole…
CELLA.À la vôtre 
/ 
Ioan Usca.Ideal
Gina.adverb ( de întărire)
Tavi.BASESCU SI DUSUL RECE SERVIT DE TOM GALLAGHER:U.E S-A PACALIT CU ROMANIA CARE SE AFLA LA PERIFERIA UNIUNII!
/ 
-ro_blue.png)
SocialVibe