„Desgust”, Duiliu Zamfirescu

Desgust
de Duiliu Zamfirescu

Sunt sătul de tot pe lume. Sunt sătul de suferinţă,
De ilusii, de plăcere, de suspine, de credinţă.
Le-am gustat pe fiecare si desgustul m-a coprins !
Tot ce-a fost mai sfânt, mai nobil, ele-n sufletu-mi au stins.
M-au desmoştenit de mine, mi-au ucis gândul de viu;
Nu mai ştiu nici să mă bucur, nici să sufăr nu mai ştiu.
Trec cum trece or ce apă curgătoare pe pământ:
M-am născut si deci voiu curge pân’ la mare — la mormânt.
Ce-mi vorbiţi de nemurire, de credinţa cea străbună?
Nemurirea, ca credinţă, nici de biblie nu-i bună,
Iar străbunii, strat de oameni, au lăsat ca orice strat
Geologilor de dânşii un desgust nemăsurat.

Suferinţa e ca valul mărilor spumegătoare,
Ce isbind aceiaşi stâncâ, albă şi strălucitoare,
O-negreşte. Corpu-n care inima s-a înegrit
E un chin însufleţit!

Stol de albe păsărele, ce cu tinereţea vin,
Zbor ilusiile toate de la cel d-intâiu suspin,
Iar în urma lor rămâne, repetând sinistre şoapte,
Dorul, pasăre de noapte.

De plăcere sunt departe cât e inima de cuget,
Cât e-o dulce respirare de al mării groaznic muget,
Cât e slaba noastră minte de al cerului mister,
Cât sunt oamenii de cer.

De suspine?… Dar suspine sunt pe lume-aşa de multe,
Încât omul nu mai poate pe-ale altuia s-asculte.
Deci, să tac. — Dar câte-o dată sunt coprins de-aşa durere
Încât singur socoteală mă-ncerc cerului a cere:
Cum se poate-ntr-o fiintă, într-un hârb tăiat din lut,
Dumnezeu să verse-n pace atât foc necunoscut?
De s-ar strânge azi suspinul de la fiecare chin,
S-ar vedea că omenirea e- întreagă un suspin.
Deci, să tac.

Frumoase vremuri, când credinţa, un cuvânt,
Îmi da stelele din ceruri ca legate de pământ;
Când icoana, o icoană, cu bătrâna sa privire
Îmi vedea faptele toate, îmi citea or ce gândire;
Când aveam de moarte frică, când aveam respect de vii,
Când citeam pe aripioara fluturaşilor zglobii
Notele ce le-a scris vântul în legănătoru-i zbor…
— Au trecut acele vremuri…
Timpul, vecinic călător,
Le-a luat, luând cu dânsul şi credinţa cea străbună…
O repet: astăzi, credinţa nici de biblie nu-i bună!
Iară noi…, stratul de astăzi, vom lăsa ca or ce strat
Geologilor de dânşii, un desgust nemăsurat.

August, 1880

Curgea Siretul liniştit
de Duiliu Zamfirescu

Trecuse toamna gînditoare
Pe rîpi, prin garduri, peste vii,
Şi închinase toate celea
Aceleiaşi melancolii.
Departe, pe întinse şesuri,
Curgea Siretul liniştit,
Sub zbor de pasări călătoare
Călătorind spre răsărit.
Înaltă, mişcătoare dungă,
Ce-abia te vezi pe cer senin,
Cîte speranţe zbor cu tine
Ce primăvara nu mai vin !
O umbră goală, trecătoare,
Viaţa noastră pe pămînt !
O pasăre ce pleacă toamna
Descurajată, fără cînt,
Şi nu mai vine, nu mai vine,
Căci tinereţea-i o poveste
Pe care noi o ştim c-a fost,
Dar niciodată-o ştim cînd este.
O toamnă, scumpa mea suroră,
Te-ai dus şi tu, ca orice bine,
Şi noi rămas-am să te plîngem
Cu alţi nenorociţi ca mine.
Eu m-am deprins de mult cu toate,
Şi trist, în sufletu-mi m-am strîns,
Dar viaţa e aşa de crudă
Încît şi astăzi încă-am plîns:
O amintire de durere,
Un biet amor ne-mpărtăsit
Ce ca şi toamna, ca şi toate,
S-a dus şi nu a mai venit.
Şi care azi, sub umbra tristă
A tinereţii apunînd,
Mi-a răsărit în amintire
Mai dureros ca orişicînd.

(1893)

sursa

Duiliu Zamfirescu ( 30 octombrie 1858, Plăineşti-Râmnicu Sărat – 25 februarie 1922, Agapia, Neamţ) a fost un scriitor român, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate). Prin intermediul familiei Comăneşteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniţilor de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societăţii româneşti de la finele veacului al XIX-lea. Via si conacul unde se retragea erau in com. Faraoanele, in apropiere de Odobesti.Casa exista si astazi,fiind Casa Memoriala.Scriitorul este inmormantat in Cimitirul din Focsani(Sud).

Reclame

7 Responses to „Desgust”, Duiliu Zamfirescu

  1. daurel says:

    A fost si diplomat; parca in Italia. Era distant, iar Caragiale, omul de lume, i s-a adresat astfel: „Ce mai faci, mai, Duila?”

  2. Nu stiu prea multe despre viata lui,am citit doar cateva poezii si am selectat doua pentru aceasta postare.N-am stiut cum i se adresa caragiale,dar cred ca numele Duiliu e cam greu de pronuntat.
    Multumesc pentru informatii.

  3. octavpelin says:

    Duiliu Zamfirescu a fost poet si diplomat ,esti geniala pentru aceasta postare,sarutmana,o sambata minunata 🙂

  4. Tavi,mai trebuie si astfel de postari din cand in cand.Multumesc mult.
    O zi frumoasa!

  5. cody says:

    milogiiiiiiiiloooooooooorrrrr

  6. cody says:

    futu-va in gura de prosti

  7. cody says:

    by cody_mafiotu
    sami sugeti pulaaaaaaaaa
    milogilor
    si prosti aia care se uita p site:))

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s