Acel ceva dintre aripa si aer,Nichita Stanescu

Acel ceva dintre aripa si aer

proză
din „Sudoare de piatra”-1982

Nichita Stănescu

Prietenul meu de o viata, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus doua, trei vorbe despre cutremurul care ne-a indoliat tara. Nu pot sa-i reproduc intocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot sa-l spun intocmai. Mi-a zis: „Iesisem descult pe pamant si m-am apucat de un copac. Copacul se tinea de mine si eu cu el. Amandurora ni se facuse frica”.
Sa fi vrut vreodata sa exprim vorbirea ce-am avut-o din frageda copilarie pana la tremurata adolescenta, – vorbirea mea cu batranul gutui din fata ferestrei, cu verdea de iarba din curte, n-as fi fost in stare sa zic mai corect decat a zis Grigore de copac.
Trista comunicare, dar totusi ce comunicare, dumnezeule!
Vine o vreme cand te trezesti vorbind si spunandu-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezesti dand de mancare unei vrabii, dar nu din milosardie, ci pur si simplu.
V-ar supara, prieteni, daca n-as spune ca sunt contemporan cu iarba verde, cu gandacii de bucatarie, cu intepatoarea albina, cu nenorocita de furnica, clasa salahora a gazelor, ca sunt contemporan cu acea neagra capra de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul si cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu imi mai tihneste sa-l miros ca lumea?
Si ca veni vorba, ia uitati-va si voi la el!
Hai, sa nu-i mai lasam pe unii dintre ai nostri sa spuna totul despre ceva!
Sa fim generosi. sa lasam nenascutilor dreptul de a vedea cu ochi prospeti si cu fiinta singuratica inca o data ceea ce vazuram si noi cu ochi proaspat.
– Ce faci bre?
– De unde vrei sa stiu?!

Această ţară de vis

de Nichita Stănescu

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

E vremea colindelor

Oase plângând,Nichita Stănescu

Oase plângând

de Nichita Stănescu

Dacă scuturi din mine
toţi strămoşii mei,
până la urmă,
până la urmă
va cădea din mine
o stea!
Ce viaţă, doamne, se mai înghesuie
să curgă
printre doi stâlpi!

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

Ziua Tipografului

La 13 decembrie 1989 se împlineau 71 de ani de la demonstraţia tipografilor bucureşteni din 1918, care manifestaseră pentru revendicări de natură socio-economică şi pentru „libertatea presei”. În ziua aceea,cei aproape 600 de tipografi din capitala au incetat lucrul si s-au indreptat spre Ministerul Industriei si Comertului, insotind delegatia pe care au desemnat-o sa prezinte revendicarile lor. In momentul in care au ajuns in Piata Teatrului National, coloanele de muncitori au fost intampinate cu focuri de arme de catre ofiterii si soldatii Regimentului de vanatori de munte postati din timp pe strada Campineanu.In Piata Teatrului National au ramas zeci de morti si raniti din randurile muncitorilor care ceruse paine si dreptate sociala.

Aş pune cruce sărăciei, Heinrich Heine

Update:Cristian Lisandru.DUMINICA DE GENIU – Heinrich Heine – “Cu fierul roşu tu mă-nţeapă” (traducere Ion Bentoiu)

Aş pune cruce sărăciei

de
Heinrich Heine
tradus în română de
Ştefan Octavian Iosif

Aş pune cruce sărăciei mele
De-aş fi un pictor meşter de icoane,
Să zugrăvesc tablouri după toane,
Împodobind biserici şi castele.
Potop de daruri, aur şi coroane,
De-aş şti clavir, vioară ca, prin ele,
Să desfătez boierii-n cafenele
Ori să culeg aplauze-n saloane.
Nu-mi va zâmbi norocul niciodată:
Pe lume tu mi-eşti singurul tezaur,
Tu, artă fără pâine, poezie!
Şi, ah! când alţi petrec şi se desfată,
Când vinul spumegă-n pahare de-aur,
Eu însetez, ori beau — pe datorie…

N-am împotriva ta nimica…
de Heinrich Heine, traducere de Ştefan Octavian Iosif

N-am împotriva ta nimica, chiar de-aş înnebuni de jale.
Pe veci pierduto ! n-am nimica, nimic n-am împotriva ta :
Oricît de mîndră-n strălucire ta de diamante-ai arăta,
Nu vei putea s-arunci o rază în noaptea inimioarei taie…

Ştiam de mult. În vis, odată, văzui viaţa ta ursită,
Văzui şi noaptea-ntunecată ce inima ţi-a fost robit-o,
Văzui şi vipera ce muşcă ascunsă-n inimă-ţi, iubito,
Şi-am înţeles, pe veci pierduto, cît eşti de mult nefericită !

Şi dacă eşti nefericită, nimic n-am împotriva ta ;
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi !…
Pîn’ ce tot zbuciumul acestor nebune inimi va-nceta,
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi !

Ci văd eu zîmbetul ironic pîndind prilej ca să zbucnească.
Văd ochii tăi mărind cu ciudă fulgerătoarele lumine.
Şi văd pornirea de orgoliu ce face sînul tău să crească —
Şi totuşi eşti nefericită, nefericită, ca şi mine !

În preajma gurei tale totuşi durerea tremură-n neştire,
De lacrimi tăinuite-n umbră ţi-s ochii împăinjeniţi
Şi sînul tău superb ascunde o rană fără lecuire —
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi !

Loreley
de Heinrich Heine
Traducere de Ştefan Octavian Iosif

Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.

Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Heinrich Heine 1831 by Moritz Daniel Oppenheim.

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naştere Harry Heine), ( 13 decembrie 1797, Düsseldorf – † 17 februarie 1856, Paris) este unul din cei mai semnificativi poeţi germani.