Mos Craciun, Nichifor Crainic

Update:Andra Cristina Nicolae, o poveste pentru părinţi şi Moş Crăciun

Vă rog, ajutaţi-i!


Denisa Pîrvu, un copil sărac de la ţară. Aproape vindecată


Cosmina Andreea Păun

Mos Craciun

de Nichifor Crainic

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ast an.

Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti, –
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.

Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, judeţul Vlaşca, decedat la 20 august 1972 la Mogoşoaia lângă Bucureşti) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog şi teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă şi a fost adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase, susţinând că România trebuie să rămână credincioasă moştenirii spirituale creştin-ortodoxe.

Reclame

Acel ceva dintre aripa si aer,Nichita Stanescu

Acel ceva dintre aripa si aer

proză
din „Sudoare de piatra”-1982

Nichita Stănescu

Prietenul meu de o viata, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus doua, trei vorbe despre cutremurul care ne-a indoliat tara. Nu pot sa-i reproduc intocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot sa-l spun intocmai. Mi-a zis: „Iesisem descult pe pamant si m-am apucat de un copac. Copacul se tinea de mine si eu cu el. Amandurora ni se facuse frica”.
Sa fi vrut vreodata sa exprim vorbirea ce-am avut-o din frageda copilarie pana la tremurata adolescenta, – vorbirea mea cu batranul gutui din fata ferestrei, cu verdea de iarba din curte, n-as fi fost in stare sa zic mai corect decat a zis Grigore de copac.
Trista comunicare, dar totusi ce comunicare, dumnezeule!
Vine o vreme cand te trezesti vorbind si spunandu-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezesti dand de mancare unei vrabii, dar nu din milosardie, ci pur si simplu.
V-ar supara, prieteni, daca n-as spune ca sunt contemporan cu iarba verde, cu gandacii de bucatarie, cu intepatoarea albina, cu nenorocita de furnica, clasa salahora a gazelor, ca sunt contemporan cu acea neagra capra de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul si cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu imi mai tihneste sa-l miros ca lumea?
Si ca veni vorba, ia uitati-va si voi la el!
Hai, sa nu-i mai lasam pe unii dintre ai nostri sa spuna totul despre ceva!
Sa fim generosi. sa lasam nenascutilor dreptul de a vedea cu ochi prospeti si cu fiinta singuratica inca o data ceea ce vazuram si noi cu ochi proaspat.
– Ce faci bre?
– De unde vrei sa stiu?!

Această ţară de vis

de Nichita Stănescu

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

Aş pune cruce sărăciei, Heinrich Heine

Update:Cristian Lisandru.DUMINICA DE GENIU – Heinrich Heine – “Cu fierul roşu tu mă-nţeapă” (traducere Ion Bentoiu)

Aş pune cruce sărăciei

de
Heinrich Heine
tradus în română de
Ştefan Octavian Iosif

Aş pune cruce sărăciei mele
De-aş fi un pictor meşter de icoane,
Să zugrăvesc tablouri după toane,
Împodobind biserici şi castele.
Potop de daruri, aur şi coroane,
De-aş şti clavir, vioară ca, prin ele,
Să desfătez boierii-n cafenele
Ori să culeg aplauze-n saloane.
Nu-mi va zâmbi norocul niciodată:
Pe lume tu mi-eşti singurul tezaur,
Tu, artă fără pâine, poezie!
Şi, ah! când alţi petrec şi se desfată,
Când vinul spumegă-n pahare de-aur,
Eu însetez, ori beau — pe datorie…

N-am împotriva ta nimica…
de Heinrich Heine, traducere de Ştefan Octavian Iosif

N-am împotriva ta nimica, chiar de-aş înnebuni de jale.
Pe veci pierduto ! n-am nimica, nimic n-am împotriva ta :
Oricît de mîndră-n strălucire ta de diamante-ai arăta,
Nu vei putea s-arunci o rază în noaptea inimioarei taie…

Ştiam de mult. În vis, odată, văzui viaţa ta ursită,
Văzui şi noaptea-ntunecată ce inima ţi-a fost robit-o,
Văzui şi vipera ce muşcă ascunsă-n inimă-ţi, iubito,
Şi-am înţeles, pe veci pierduto, cît eşti de mult nefericită !

Şi dacă eşti nefericită, nimic n-am împotriva ta ;
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi !…
Pîn’ ce tot zbuciumul acestor nebune inimi va-nceta,
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi !

Ci văd eu zîmbetul ironic pîndind prilej ca să zbucnească.
Văd ochii tăi mărind cu ciudă fulgerătoarele lumine.
Şi văd pornirea de orgoliu ce face sînul tău să crească —
Şi totuşi eşti nefericită, nefericită, ca şi mine !

În preajma gurei tale totuşi durerea tremură-n neştire,
De lacrimi tăinuite-n umbră ţi-s ochii împăinjeniţi
Şi sînul tău superb ascunde o rană fără lecuire —
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi !

Loreley
de Heinrich Heine
Traducere de Ştefan Octavian Iosif

Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.

Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Heinrich Heine 1831 by Moritz Daniel Oppenheim.

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naştere Harry Heine), ( 13 decembrie 1797, Düsseldorf – † 17 februarie 1856, Paris) este unul din cei mai semnificativi poeţi germani.

„Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti?”.Emily Dickinson

Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti?

Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?
Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?
Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!
Pe dată ar afla o întreagă lume –

Ce jalnic este – Cineva – să fii!
Ce public – ca un Brotac – în zarvă multă
Orăcăindu-şi numele – pe cînd
În admirare – o Mlaştină îl ascultă!

(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)

I’m Nobody! Who are you?

I’m nobody! Who are you?
Are you nobody, too?
Then there’s a pair of us -don’t tell!
They’d banish us, you know.

How dreary to be somebody!
How public, like a frog
To tell your name the livelong day
To an admiring bog!
agonia.net


Emily_Dickinson ( 10 decembrie 1830 –  15 mai 1886) a fost o poetă americană. Tematica liricii sale curpinde: dragostea, singurătatea, moartea. Prin forţa novatoare a operei, concentrarea expresiei poetice în forme epigramatice şi densitate metaforică, este o precursoare a imagismului secolului al XX-lea. Poeziile sale au fost publicate postum sub titlul Poems („Poezii”).

Cântec de dragoste,Rainer Maria Rilke

” Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu….
Iubirea e un imbold pentru fiecare să se desăvârşească, să devină cineva, sa devină o lume el însuşi de dragul cuiva.”

Cântec de dragoste


Cum sǎ-mi împiedic sufletul
sǎ nu-l ajungǎ cutremurat pe-al tǎu ?
Cum sǎ-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
lângǎ ceva pierdut în întuneric,
într-un ungher tǎcut, strǎin, nefremǎtând,
ce nu se-ndepǎrteazǎ
când adâncurile-ţi lunecǎ departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioarǎ, pe tine şi pe mine,
ne împreunǎ totuşi aşa cum un arcuş
din douǎ strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioarǎ suntem înstrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i ?

Amintire

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adîncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gîndeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmîntul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

Rainer Maria Rilke ( 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar – 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveţia) a fost un autor austriac şi unul din cei mai semnificativi poeţi de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman şi studii privitoare la artă şi cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura şi lirica altor naţiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondenţă reprezintă o componentă majoră a creaţiei sale literare.

Catrene, Omar Khayam

Catrene, Omar Khayam
I
Fii vesel căci, tristetea o să dureze pururi!
Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

II
Nu plânge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă
Şi nu gândi la ziua ce nu ştii de-o să vie.
Şi ieri şi mâini şi astãzi iluzii sunt şi ceaţă.
Atât ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie.

III
O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând.

IV
Tot ce există fost-a marcat din prima zi.
Absenţi pe chipul lumii sunt binele şi răul.
Dintr-u-nceputuri Cerul a-nscris tot ce va fi.
Să scrie totul altfel, în veci nu-ndupleci Zeul.

V
Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum ce sens plecarea?

“Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!”

“Singurătatea omului”,Omar Khayam

Omar Haiām (18 mai 1048 la Nişapur, Persia – 4 decembrie 1131) a fost un poet, matematician, filosof şi astronom persan.