Emoţie de toamnă, Nichita Stanescu

Emoţie de toamnă

de Nichita Stanescu

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Din blogosfera.

CELLA.genunghiul meu e plin de golu-ţi

Ioan Usca.Dimineaţă de toamnă

lunapatrata.Cantecul nebunului…

Rokssana.incredere

Gabriela Savitsky.Îndeletniciri curente

Ioan Usca.Septembrie dens

Ţara vorbelor în vânt.Iubito, vine toamna

Teo Negură.Mă doare-n papuc. Dacia papuc…

Copacul numit Gică, Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

A fost laureat al Premiului Herder. În 1981 a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural, clasa a II-a.

Gând 6,Nichita Stănescu

Oase plângând,Nichita Stănescu


Copacul numit Gică
de Nichita Stanescu

N-am avut de treabă şi întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi brusc vrînd-nevrînd a început să facă parte din mine însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înţelege nimic din prietenia mea cu Gică şi din prietenia lui Gică cu mine. invitasem o distinsă doamnă, şi ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvârlindu-mi vederea peste balcon, l-am văzut pe Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau şi frunzăreau, pe măgarul de Gică solemn şi ţeapăn uitându-se verde şi fix la mine. Îi era frică că nu m-aş fi purtat după rang. În gândirea lui de copac nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protecţia umbrei sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarţă într-o seară şi nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea.
N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă când singuratic am venit acasă?

Copacul din spatele blocului in care locuiesc este un tei destul de batran si e foarte inalt.Acum e inflorit.Ma mir ca inca n-au aparut copiii la cules de tei.Se ajunge foarte greu la crengile incarcate si intotdeauna mi-e teama sa nu se intample vreo nenorocire.Mirosul florilor de tei ajunge cateodata si in casele noastre.In tei se petrec multe povesti cu ciori,mai ales.De doua ori s-a intamplat sa auzim ciorile facand galagie mai mare decat de obicei.Ce se intamplase?Un pui de cioara cazuse langa tei,iar ele erau speriate,le era teama pentru puiul lor.M-am dus langa tei,am luat puiul care incerca sa ma muste si cu greu am reusit sa-l asez in tei.Dupa ce-am plecat,ciorile s-au linistit ca prin farmec.A doua oara s-a intamplat acelasi lucru,in plus,un motan statea la panda in iarba.Si de data asta puiul a ajuns in tei,dar si-a luat zborul in gardul viu.Ciorile s-au linistit din nou.Ce povesti mai stie teiul?Multe,trebuie doar sa-l ascult.

Din blogosfera.

Ioan Usca.1 Aprilie

Gabriela Savitsky.Despre sinucidere

Caius.Indicii anatomice-10

Daurel.Pentru cititorii mei

Gina.suflete în poeme

Gând 6,Nichita Stănescu

Nichita Stănescu Gând 6

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de
dragoste mai ales.

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Tot in aceasta zi de 31 martie 1891 s-a nascut in Bucuresti Ion Pillat, poet român († 1945).

Acel ceva dintre aripa si aer,Nichita Stanescu

Acel ceva dintre aripa si aer

proză
din „Sudoare de piatra”-1982

Nichita Stănescu

Prietenul meu de o viata, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus doua, trei vorbe despre cutremurul care ne-a indoliat tara. Nu pot sa-i reproduc intocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot sa-l spun intocmai. Mi-a zis: „Iesisem descult pe pamant si m-am apucat de un copac. Copacul se tinea de mine si eu cu el. Amandurora ni se facuse frica”.
Sa fi vrut vreodata sa exprim vorbirea ce-am avut-o din frageda copilarie pana la tremurata adolescenta, – vorbirea mea cu batranul gutui din fata ferestrei, cu verdea de iarba din curte, n-as fi fost in stare sa zic mai corect decat a zis Grigore de copac.
Trista comunicare, dar totusi ce comunicare, dumnezeule!
Vine o vreme cand te trezesti vorbind si spunandu-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezesti dand de mancare unei vrabii, dar nu din milosardie, ci pur si simplu.
V-ar supara, prieteni, daca n-as spune ca sunt contemporan cu iarba verde, cu gandacii de bucatarie, cu intepatoarea albina, cu nenorocita de furnica, clasa salahora a gazelor, ca sunt contemporan cu acea neagra capra de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul si cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu imi mai tihneste sa-l miros ca lumea?
Si ca veni vorba, ia uitati-va si voi la el!
Hai, sa nu-i mai lasam pe unii dintre ai nostri sa spuna totul despre ceva!
Sa fim generosi. sa lasam nenascutilor dreptul de a vedea cu ochi prospeti si cu fiinta singuratica inca o data ceea ce vazuram si noi cu ochi proaspat.
– Ce faci bre?
– De unde vrei sa stiu?!

Această ţară de vis

de Nichita Stănescu

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

Oase plângând,Nichita Stănescu

Oase plângând

de Nichita Stănescu

Dacă scuturi din mine
toţi strămoşii mei,
până la urmă,
până la urmă
va cădea din mine
o stea!
Ce viaţă, doamne, se mai înghesuie
să curgă
printre doi stâlpi!

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

Ion Pillat si Nichita Stănescu s-au nascut in 31 martie

La 31 martie 1891 se naste in Bucuresti Ion Pillat, poet român († 1945).

Lumina Lunii
Lumina lunii pline aluneca in casa.
Toti inecatii noptii si-nalta in oglinzi
Ca-n ape fata alba si iar la fund o lasa
Cand, luna ca sa iasa, obloanele le prinzi.
Si iat-o si mai alba, tiptil ca o pisica
Se suie pe burlane, patrunde prin feresti,
Saruta lung si ochii inchisi si gura mica,
Si cea mai tainuita iubire n-o feresti.
Dar, parasind orasul, razbate pe campie,
Se scutura deodata de praf sa n-o mai vaz,
Masoara iepureste paduri, livezi, mosie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovaz.

In 31 martie 1933 s-a nascut  Nichita Stănescu (Nichita Hristea Stănescu),poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa ca ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?


Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, purşi simplu.

Eu sunt cuvîntul ,,sunt,,
Eu sunt urechea care aude cuvîntul ,,sunt,,
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul ,,sunt,,

Eu sunt trupul absurd al lui ,,sunt,,
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există ,,sunt,,
şi patul lui, în care doarme.

Nichita Stanescu