Camil Ressu(28 ianuarie 1880 — 1 aprilie 1962), pictor român

Camil Ressu (28 ianuarie 1880, Galaţi — 1 aprilie 1962, Bucureşti) a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică şi socială, a fost una din personalităţile marcante ale artei româneşti. Camil Ressu a fost membru titular al Academiei Române.

Camil Ressu se trage dintr-o familie de aromâni (macedoromâni) din regiunea Epirului, stabilită în România pe la începutul secolului al XIX-lea. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu studii de drept la Bruxelles, făcea pictură în clipele libere. În 1887, Camil Ressu este înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, avându-l ca profesor pe G. D. Mirea; îşi continuă studiile la Iaşi cu pictorul Gheorghe Popovici. În 1902 termină studiile la Şcoala de Belle-Arte din Iaşi, obţinând medalia de argint şi pleacă în acelaşi an să se perfecţioneze în străinătate. Se opreşte două luni la München vizitând muzeele din localitate, după care pleacă la Paris şi se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean-Paul Laurens, unde îi are colegi pe Jean Alexandru Steriadi, Nicolae Dărăscu şi Ion Theodorescu Sion.

În 1908 revine în ţară şi, preocupat de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la publicaţiile Furnica, Facla şi Adevărul. În acelaşi an se înscrie în Partidul Social-Democrat din România. Participă pentru prima dată în 1910 la expoziţia „Tinerimii Artistice” cu peisaje şi compoziţii pe teme rustice. În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la ţară, iar în anul următor, la „Tinerimea Artistică”, portretul de grup Terasa Oteteleşeanu, cu „şapte figuri ale boemei literare, muzicale şi pictoriceşti”. În 1914 deschide prima expoziţie personală la Bucureşti.

video Camil Ressu,pictor român

Camil Ressu(28 ianuarie 1880 – 1 aprilie 1962), pictor român

Surse poze:

Wikipaintings, Artmark, Artindex, Google

 


Reclame

Cele mai vechi picturi paleolitice din Europa Centrală, descoperite într-o peşteră din Bihor

Mai multe picturi şi gravuri din perioada Paleoliticului au fost descoperite de un grup de speologi români, în peştera Coliboaia din Munţii Bihorului, pe teritoriul Parcului Natural Apuseni, specialiştii spunând că e pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală atât de veche. Picturile şi gravurile au fost descoperite de speologii Tudor Rus de la Clubul Speodava Ştei, Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Ţoiciu din cadrul Asociaţiei Speowest Arad şi Marius Kenesz de la Speo Club Zarand Brad în timpul unor expolorări speologice obişnuite, a declarat, luni, corespondentului MEDIAFAX, Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Române de Speologie. „Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă acestei peşteri. Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se află pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s-a părut a fi artă rupestră”, a explicat Lascu.

Potrivit sursei citate, picturile sunt negre şi reprezintă animale , printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, o gravură reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol.

„Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii”, a spus speologul.

mediafax.ro

Poze facute de fiul meu cel mare in timpul unei expeditii cu speologi amatori intro pestera de langa Herculane.


Toamna in pictura si Mozart

Pseudonim II,Andrei Pavel

Pseudonim II

de Andrei Pavel

Aş pătrunde în fluviul venelor tale,
să mă scald în sângele tău…
Să alerg în misterul ochilor tăi
prin labirinturi de abstracte lumini
să înţeleg pentru o clipă, eternitatea.
Aş pătrunde în puritatea
lacrimii tale nenăscute încă,
să mă întind în aşternutul viselor tale,
m-aş pierde în infinitul fiinţei tale
pentru secunda edenică
a senzaţiei de vărsare în gândurile tale
prin nesfârşite cascade de stele căzătoare.
Când seara se pregăteşte
să îngenuncheze peste dealuri,
cu destrămarea adierilor în vânt
se scurg zorii între genele timpului
cu timpul turtit între piepturile noastre
iar ora, lovită, s-a spart în minute,
noi bătând în aceeaşi secundă.
Astrul zilei şi-a topit razele peste noi,
căzând spulberat pentru ca noaptea
să ne aparţină pentru totdeauna.
Prin amurgul privirii tale se topesc
ultimii nori roşiatici din palmele-mi de foc.