Panait Cerna (25 septembrie 1881 – 8 aprilie 1913), poet român

Panait Cerna

Panait Cerna, pe numele său de naștere Stanciof, de origine bulgară, (n. 25 septembrie 1881, Cerna, județul Tulcea – d. 8 aprilie 1913) a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu.

A debutat cu un poem „Trecut”, imitație după poetul german Lenau în „Foaie interesantă”.

Centrul Județean al Creației Populare Tulcea a organizat, în anul 2001, cea de-a XXVI-a ediție a Concursului național de poezie și eseu „Panait Cerna”, cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la nașterea poetului.

În peșteră

de Panait Cerna

De pe tavane-ntunecate,
Tăcute lacrimi cad mereu,
Și parcă tot sporesc din greu,
Din mari izvoare depărtate.

Șuvițe tainice de apă
Spre peșteri drum de ani străbat –
Întruna se preling și sapă
Tavanul șubred și-nnoptat.

Dar după ani de picurare
S-au închegat coloane pline:
Eterna bolții lacrimare,
În loc s-o surpe, – o susține.

Tot astfel, lacrimi nesecate
În suflete ne-au picurat,
Și de furtuni nenumărate
Viața noastră-a tremurat…

Dar azi, când stau vârtejuri grele
Să ne răpună-orice avânt,
Noi trecem fără păs prin ele
Și-aproape izbucnim în cânt.

Un suflet tânăr ne străbate
Și ne îndeamnă către cer –
Din suferinți abia-ndurate
Ne-am făurit armuri de fier.

Din blogosfera.

lunapatrata.Cand ma doare, plang si mi-e dor…te ador!

Rokssana.duzina de cuvinte 5- ciobanul 

George Coșbuc (20 septembrie 1866 – 9 mai 1918), poet roman

Moară de apă de la Sineu

Roata morii
de George Coşbuc

Stăteam pe gânduri, eu şi gloata.
La roata morii ne uitam
Şi de-n zadar ne frământam,
Că de-adevăr noi tot nu dam:
De ce să-nvârte roata?

—”Păi, nu-nţelegi tu româneşte?
—Vezi scocul?”—”Văd.”—”Şi ce-i pe scoc?”
—”E apă.” —”Bun! Stă apa-n loc?”
—”Ba vine.” —”Ei, acum cioc-poc
Şi roata să-nvârteşte!”

Moraru-şi scutură luleaua
Râzând. Avea el azi ce-avea
Căci alte-dăţi când ne vedea
În jurul morii ne făcea
Primire cu nuiaua.

Eram voioşi că sta s-asculte
Şi ne spunea ce e, ce nu-i.
Dar cum era puţin năprui
Făcea ca din cioc-pocul lui
Să nu-nţelegem multe.

—”Da’ roata carului ce face?
Se-nvârte?” —”Da.” —”Ba cum, ehei!
Se-nvîrte ea de capul ei?”
—”Ba, când o-mpingi.”—”Eu ce spusei?
Se-nvârte-aşa, şi pace.

Iar-roata ici… o-mpinge apa.”
Acum noi toţi am hohotit.
Morarul ăsta e smintit:
Când vrea să doarmă pe-odihnit,
El pat îşi face grapa!

Că de-ar împinge-o, ea nebuna
S-ar năpusti, ieşind din scoc,
S-ar duce pe pârău cioc-poc—
Dar uite, roata stă pe loc
Şi totuşi umblă-ntruna.

—”Ei, bat-o Dumnezeu s-o bată!
Dar cum să plece dac-o legi
De moară, mă! Nu mă-nţelegi?
Cu voi nu mântui zile-ntregi:
Ea stă, că e legată!”

Să-ţi faci acum, creştine, cruce!
Priveam cu spaimă la morar.
O legi? şi stă! Dar e-n zadar!
Şi roata doar o legi la car,
Şi ea se duce, duce!

—”Se duce roata? Bun, dar carul?
El stă pe loc ca mine-acum.
El fuge crezi? Ba nicidecum,
Fug numai roţile pe drum”—
Ei, zi: nu-i prost morarul?

Şi ne temeam să nu se bată,
Că prea l-am zăpăcit de tot.
Păi carul stă? Minciuni de-un cot!
Ba carul fuge ca netot
Cu roatele deodată!

—”Am zis că nu? Ba, fuge doară
Ei, fuge, vezi! ştiam şi noi.
De ce n-o ia la fug-apoi
Şi moara ta cătră zăvoi
Cu tot ce e prin moară?

Moraru-şi puse-n sân luleaua,
Tăcut şi grav: se pregătea
La sfat cu noi altfel să stea;
Şi ce dovadă-i trebuia
Mai bună ca nuiaua?

Iar ce-a urmat la ce-aş mai spune?
Noi n-am ajuns la nici un rost.
Tu zici: —„Erai, băiete, prost,
Şi roata pentru tine-a fost
A patra dimensiune!”

Şi-apoi? Eu văd şi astăzi gloata
Făcând aşa! Tu nu-ntâlneşti
Atâtea fapte omeneşti,
Le vezi, le-auzi, şi te cruceşti
De ce se-nvârte roata?

Autor:George_Coşbuc

George Coșbuc

George Coșbuc, (20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, azi Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud — 9 mai 1918, București) a fost un poet român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

George Coșbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria și-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coșbuc învață a citi încă de la vârsta de cinci ani.

Toamna, de George Coşbuc

Din blogosfera.

Theodora.La multi ani tata! La multi ani Victor Ponta! La multi ani Virgil Raducanu!

Ioan Usca.Învierea

Gabriela Savitsky.Gânduri de la Reşiţa

Teo Negură.Vânator de lumină

lunapatrata.Cer si pamant…

freestyler.bărbații frumoși, bogați și liberi…

Dum spiro, spero.Curtea de Apel Bucureşti a admis astazi cererea patronului OTV privind înfiinţarea Partidului Poporului – Dan Diaconescu (PP-DD) 

Theodora.O hotarare lipsita de intelepciune si echilibru – PC merge singur in alegerile locale

Ţara vorbelor în vânt.Abia acum

George Bacovia (17 septembrie 1881 – 22 mai 1957), poet român

violet sunrise

Matinală

Aurora violetă
Plouă rouă de culori –
Venus, plină de fiori,
Pare-o vie violetă.

Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o rază sângeroasă –
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet.

Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit –
Ca în vise s-a pornit
Roata morii – violetă.

Gol e-al sânului buchet,
Floare goală, somnoroasă…
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet.

Aurora violetă
Se pătează de culori –
Venus, pală de fiori,
Pare-o stinsă violetă…

autumn in the village

Monosilab de toamnă

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge… anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.

George Bacovia

George Bacovia ( 4/17 septembrie 1881, Bacău – 22 mai 1957, Bucureşti) a fost un scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez.

George Andone Vasiliu (numele de naştere al poetului) s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Şcoala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În acelaşi an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia paracliserului, în turnul bisericii Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu şi atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, „Liceu”. În 1898 îşi pune pe note câteva poezii precum şi altele de Mihai Eminescu si Ştefan Petrică. Vădeşte mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică. În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul Tinerimii române pentru „desen artistic de pe natură”. Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Şi toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.

Dan Deșliu (31 august 1927 – 4 septembrie 1992), poet român

 

Dan Deșliu

Dan Deșliu(n. 31 august 1927 – d. 4 septembrie 1992, Neptun) a fost un poet român.

A studiat la Liceul „Matei Basarab” din București, la Liceul de Aeronautică din Mediaș, la Liceul Industrial și de Construcții din București și la Conservatorul de Arte Dramatice din București.

A lucrat ca actor la Petroșani și București (1946-1948).

A debutat în revista lui George Călinescu. „Lumea” în 1945.

Publică primul său volum în 1949, „Goarnele inimii”, în perioada de instaurare a comunismului în Republica Populară Română. Cu acest volum și cu odele publicate în presă, a devenit unul dintre cei mai reprezentativi poeți ai realismului socialist (zisul proletcultism) și poate cel mai de succes poet al vremii. Este autorul baladelor „Lazăr de la Rusca” (1949) și „Minerii din Maramureș”, ce proslăveau „martirii comuniști și munca eroică a clasei muncitoare” .

Ulterior, poezia sa a evoluat înspre neomodernism. În anii ’80, atitudinea lui s-a radicalizat, ajungând în ultimii doi ani dizident pe față al regimului comunist, strecurând texte împotriva lui Ceaușescu spre Radio Europa Liberă. L-a acuzat pe Nicolae Ceaușescu că se comportă de parcă ar fi „proprietarul României”.

Și-a dat demisia din PCR în 1980, după ce fusese membru din 1945.

În decembrie 1989 a devenit membru al Consiliul Frontului Salvării Naționale.

A murit înecat, în timp ce înota la mare în stațiunea Neptun.

A avut un fiu, Manole Deșliu.

Articol în Jurnalul.ro

Scrisoarea lui Dan Deşliu către Ceauşescu a fost pro­babil cel mai „dur” text ce i-a fost adresat dictatorului de vreun român. Poetul a fost, de asemenea, forţat la domiciliu obligatoriu în 1989 şi supus unor mani­pu­lări în scop de compromitere. Protestul său n-a avut însă în mediile cultu­ra­le din străinătate şi din ţară ecourile protestului lui Dinescu. La puţini ani după „schim­bare”, sfârşitul său a fost tra­gic, fiind găsit înecat pe ţărmul Mării Negre.

Update:Limba Noastră, sarbatoare in Republica Moldova, 31 august

Din blogosfera.

Rokssana.Gabriel Garcia Marque

CELLA.documentarul, reţetar al îndreptarului de drum

Ioan Usca.Sancţiunea

Copacul numit Gică, Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

A fost laureat al Premiului Herder. În 1981 a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural, clasa a II-a.

Gând 6,Nichita Stănescu

Oase plângând,Nichita Stănescu


Copacul numit Gică
de Nichita Stanescu

N-am avut de treabă şi întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi brusc vrînd-nevrînd a început să facă parte din mine însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înţelege nimic din prietenia mea cu Gică şi din prietenia lui Gică cu mine. invitasem o distinsă doamnă, şi ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvârlindu-mi vederea peste balcon, l-am văzut pe Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau şi frunzăreau, pe măgarul de Gică solemn şi ţeapăn uitându-se verde şi fix la mine. Îi era frică că nu m-aş fi purtat după rang. În gândirea lui de copac nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protecţia umbrei sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarţă într-o seară şi nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea.
N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă când singuratic am venit acasă?

Copacul din spatele blocului in care locuiesc este un tei destul de batran si e foarte inalt.Acum e inflorit.Ma mir ca inca n-au aparut copiii la cules de tei.Se ajunge foarte greu la crengile incarcate si intotdeauna mi-e teama sa nu se intample vreo nenorocire.Mirosul florilor de tei ajunge cateodata si in casele noastre.In tei se petrec multe povesti cu ciori,mai ales.De doua ori s-a intamplat sa auzim ciorile facand galagie mai mare decat de obicei.Ce se intamplase?Un pui de cioara cazuse langa tei,iar ele erau speriate,le era teama pentru puiul lor.M-am dus langa tei,am luat puiul care incerca sa ma muste si cu greu am reusit sa-l asez in tei.Dupa ce-am plecat,ciorile s-au linistit ca prin farmec.A doua oara s-a intamplat acelasi lucru,in plus,un motan statea la panda in iarba.Si de data asta puiul a ajuns in tei,dar si-a luat zborul in gardul viu.Ciorile s-au linistit din nou.Ce povesti mai stie teiul?Multe,trebuie doar sa-l ascult.

Din blogosfera.

Ioan Usca.1 Aprilie

Gabriela Savitsky.Despre sinucidere

Caius.Indicii anatomice-10

Daurel.Pentru cititorii mei

Gina.suflete în poeme

Ion Pillat (31 martie 1891 – 17 aprilie 1945), poet român

Primavara

de Ion Pillat

Din tren, in zori, vad cerul ca o apa
Prea limpede cu scoica lunii-n fund.
Plopi-nalti la luminisuri dau sa-ncapa:
Iscoade sunt si zarile patrund.
Spre rasarit ard coifuri parca-n para,
Cu jar de aur suliti se aprind;
De-acuma gloata umbrei o sa piara.
Arcasii tainici arcurile-si prind.
Dar meri, si peri, si pruni de pe coline
Raspund si ei, tragand cu praf de flori,
Si-n bazait de gloante de albine,
Desfasura un lant de tragatori.
Podgoria-i toata nouri de srapnele
Incremenite-n aer de Prier.
De raze fugarite randunele
In escadrile razletite pier.
E soarele biruitor. Ciresii
Au ridicat, invinsi, steag alb in vant.
Livezile isi numara plaiesii.
Un cuc dicteaza pacea pe pamant…
Lumina pretutindeni! Primavara
Si verde proaspat ca un suflet nou,
Si mieii albi ca merii albi din tara,
Si pace-n ganduri vechi si-n graul nou.
Si sus, pe zarea vremii, ca o dunga
De mari albastre cu sclipiri de nea,

Bucegii neclintiti, pe cand se-alunga
Si tren, si primaveri, si viata mea.

Ion Pillat (n. 31 martie 1891, București – d. 17 aprilie 1945), a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român. Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion Brătianu, care a fost adesea evocat în poeme din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului.

Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica, pe Argeș și la Miorcani, pe râul Prut. După 1945 poezia sa este trecută la „index”, evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat este o reputată anglistă.

 

Din blogosfera.

Ioan Usca.Ca bucatele-n sare

Caius.Indicii anatomice – 8

Gabriela Savitsky.Animozităţi

Mirela Pete.Interviu despre blog, propus de Zina

Daurel.Pensiunea

Gina.dacă nu putem să fim mai buni,

Tavi.SILVIU CRAESCU:BASESCU A VENIT DISPERAT LA AMBASADA USA!

George Topîrceanu (20 martie 1886 – 7 mai 1937), poet român

George Topîrceanu

George Topîrceanu (20 martie 1886, Bucureşti – 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

George Topîrceanu s-a născut in București la data de 20 martie 1886 ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena „, amândoi originari din părțile Sibiului.

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.

 

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

 

Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iași.

Primăvară

de George Topîrceanu

După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!

In 20 martie s-a nascut si Theodor Aman (n. 20 martie 1831, Câmpulung-Muscel — d. 19 august 1891, București), pictor și grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București.

Tot in 20 martie s-a nascut Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

Din blogosfera.

Mirela Pete.Poveste parfumată între bloggeri. Parfumul celei mai frumoase vacanțe

„De-ai ieşi din mormânt”, de Aron Cotruş

Aron Cotruș(2 ian.1891 - 1 nov.1961)

De-ai ieşi din mormânt

de Aron Cotruş

de-ai ieşi din mormânt între noi
şi-ai vedea atâţia moţi zdrenţuroşi pe munţii goi
şi neamul întreg flămând ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu?!…

te-ai jelui, ai doini din fluier,
ori ai da un nou, şi lung, şi roşu şuier,
munţii toţi să se cutremure,
liftele câmpiei să tremure,
să le vezi îngrozite, de pe culmea-ţi săracă,
din ale belşugului târguri cum pleacă?!…

de-ai trăi tu
acu,
ce-ai face, Horia, cu mişeii ce vând
norodul flămând?!…
nu ţi-ar veni să-i cauţi pe toţi,
de gâturi să-i scoţi,
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
şi-n mijlocul pieţelor celor mai mari,
ca pe cei mai mişei tâlhari,
de limbă să-i spânzuri?!…

Din antologia: „Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

Am înflorit întocmai ca un măr

de Aron Cotruş

Am înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru şi
fugarnic,
am înflorit cum totul înfloreşte –
zadarnic…

M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut,
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut…

Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme!…

sursa;cerculpoetilor.net

Aron Cotruș (2 ianuarie 1891, Hașag, lângă Sibiu – 1 noiembrie 1961 La Mirada, California) a fost un diplomat și scriitor român.
A studiat clasele gimnaziale la Blaj, la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov și Facultatea de Litere din Viena, și a făcut parte din redacția ziarelor cu caracter naționalist: „Românul” din Arad și „Gazeta Transilvaniei” din Brașpv, dar a avut și colaborări cu reviste de cultură: „Gândirea”, „Vremea”, „Libertatea” (Orãștie), „Iconar” (Cernãuți), etc.

În timpul primului război mondial, a ajuns în Italia, unde a lucrat pe lîngă Legația României din Roma. După terminarea arăzboiului, în 1919, s-a întors în țară a devenit ziarist în Arad, membru al Societății Scriitorilor Români și director la biblioteca Sămănatorul.

A lucrat ca atașat de presă la Roma, Varșovia, iar în timpul celui de al doilea război mondial, ca secretar de presă la Madrid și Lisabona. A fost directorul publicației „Frăția de cruce” între anii 1940 și 1941.

După prăbușirea regimului antonescian se exilează ca refugiat politic în Spania și devine președintele Comunității Românilor apoi director la revistei prolegionare „Carpații”, apărută în Madrid..

În anul 1957 s-a stabilit în Statele Unite, la Long Beach, California, unde a trăit până la sfîrșitul vieții, pe 1 noiembrie 1961. Rămășitele sale pământești se află în cimitirul Crucea Sfântă, din Cleveland, sub o simplă placă de piatră.

S-a bucurat de mare popularitate și respect, în lumea exilului românesc, fiind recunoscut ca un poet talentat și un mare luptător anticomunist.

sursa:ro.wikipedia.org

 

Din blogosfera.

Theodora.La multi ani tuturor cititorilor blogului meu!

Tavi.The Vienna Philharmonic New Year’s Concert 2011 – Johann Strauss – Waltzer HD

CELLA.LA MULŢI ANI ! 🙂

Elisa.Prosperitate

Ioan Usca.Petrecerea

Caius.Colecţionara de coşmaruri – 39

Daurel.Am vãzut zeci de imagini…

Gina.muzică și culoare

Nicolae Labiș (2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956), poet român

Geografia timpului

de Nicolae Labiş

1. Palmele

Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărâtă
Când fruntea grea mi-o sprijină ades.

Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine.

2. Dragostea

Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare,
Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi…
Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare
Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi?
Ades, în loc să cugete, ea râde,
Săruturile-năbuşesc idei,
Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
Făptura ei şi mersul lin al ei.

De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost –
Iubirea va lua drum nou, ori piere.
Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
Voi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze.

3. Geografia timpului (1)

Schimb curgerea acum în plan intens:
Geografia timpului e-n faţă.
Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi,
Diversitate vastă şi măreaţă.
Sunt mii de râuri, unele curg drept,
Iar altele pe căi ocolitoare,
Şi totuşi toate se îndreaptă-acum
Spre marea mare, purificatoare.

Totu-mi părea întâi învălmăşit.
Mergeam – dar unde, nu-mi păsase mie.
Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc
Tovarăşii de muncă şi mândrie,
Nu cunoşteam primejdiile mari
Şi poate de aceea n-aveam teamă…
Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos
E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!

4. Geografia timpului (2)

Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas –
Aşa îl reprimeşte universul.
Dar însuşi timpul, când prin el păşim,
Ne schimbă tainic inima şi mersul.
Nu bătrâneţea,-n urmă alergând,
Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte,
Ci doar maturitatea creşte-n noi
Şi ne maturizăm până la moarte.

Din epocă, din zborul ei şi-al meu,
Uzina e o parte, o arteră.
Nu fierbe-n doar fier şi minereu,
Ci seve ce hrănesc această eră.
Pulsaţiile ei se pot simţi
Până şi-n iarba fâşâind sub coaste –
Cu ele-amestecate se aud
Pulsaţiile noastre furtunoase.

Nicolae Labiş

Nicolae Labiș (2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava – 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român, talent remarcabil. Criticul Eugen Simion l-a supranumit “buzduganul” generației șaizeciste.

 

Debutul editorial aduce un nou suflu poetic și mare speranță: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregătește pentru tipar volumul Lupta cu inerția care a apărute postum în 1958), dar moare stupid, în preajma Crăciunului 1956, în urma unui accident de tramvai, în împrejurări încă neelucidate complet.

Vizitase „Capșa”, pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiș s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secționată (practic era decapitat și trupul paralizat). La spital mai era conștient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susțin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relații cordiale cu „Securitatea”.

Din blogosfera.

Theodora.La multi ani, Romania!

Sibilla.Rugaciune pentru 1 Decembrie

Daurel.Dupã portiile de fasole…

CELLA.À la vôtre 😦 / 🙂

Ioan Usca.Ideal

Gina.adverb ( de întărire)

Tavi.BASESCU SI DUSUL RECE SERVIT DE TOM GALLAGHER:U.E S-A PACALIT CU ROMANIA CARE SE AFLA LA PERIFERIA UNIUNII!

Oraș bolnăvit, Emil Isac

Oraș bolnăvit

de Emil Isac

Oraș bolnăvit de viață,
Tot oameni stinși pe ulițele tale,
Tot jale
Pe fiecare față.

Și oameni așteaptă plângând de slăbiciune,
Așteaptă senzație mare.

…………………..

…Și vine din apusul otrăvit de soare
Un car de fân cu miros tare.

…………………..

Orașul tresare.

Ochii tăi albaştri

Ochii tăi albaştri
Anii cum i-au înnegrit.
Clipele dulci au murit.

Mâinile tale albe
Străină pâinea altora taie,
Şi ciocârliile le-a învins o cucuvaie.

Părul, pe care l-am mângâiat,
De amintiri grele, se albeşte.
Părul tău ca un gând creşte.

Unde te-ai dus? Doar ai rămas…
Doar ceva s-a dus din tine:
Iubirea s-a dus, că n-a vrut să rămâie cu mine.

O, dacă am putea-o prinde
Ca pe-o pasăre vrăjită şi călătoare,
Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare?

Emil Isac (27 mai 1886, Cluj – 25 martie 1954, Cluj) a fost un poet român.

A studiat la Liceul Piariştilor din Cluj şi Liceul Grăniceresc din Năsăud. A urmat cursurile de la Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Cluj. A locuit în mare parte din viaţa sa, în oraşul Cluj (mai exact începând cu 1895). A debutat în 1903 cu poezia La umbra plopilor în data de 25 noiembrie, în revista „Familia” apoi a colaborat la „Viaţa nouă”, „Noua revistă română”, „România muncitoare”, „Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, etc. Printre poeziile sale cele mai cunoscute se numără Mama, Ochii tăi albaştri şi Pe lângă apa care trece.

Deja de pe vremea studiului la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj, Emil Isac a făcut cunoştinţă cu ideile progresiste şi umanitariste şi s-a ataşat cauzei clasei muncitoare.

După moartea sa, în 1954 a fost construit un muzeu în casa sa din oraş, Muzeul „Emil Isac”, format din trei mari camere, dedicate vieţii poetului, tatălui său şi lucrărilor sale.

Gina.Ieri