„Hibernăm”, Marin Sorescu

Rugăciune

de Marin Sorescu

Doamne, creatia a dat inapoi
Ca un cucui al universului.
Doamne, creatia ta s-a retras in sine
Cu tine cu tot si orbecaim in nestire.

Doamne, da un pumn in bezna,
Sa creasca, Doamne, la loc cucuiul.
Unicornul, cand ii crestea cornul,
Era numai durere si cunoastere.

Lumea sorbita de hau
Se pierde in circumvolutii prea destepte.
Doamne, da-ti Doamne un pumn drept in frunte
Si mugind ia-o de la-nceput.
Si mugind ia facerea de la-nceput.”

 

Hibernăm

de Marin Sorescu

Traim din amintiri, hibernam în vizuina
Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.
Intre vinovatie si – asteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Asteptam cu mana streasina la inima.
Si ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne pastram calmul.
„Nu se lipeste mancarea de mine” – zici
Uite-asa nimic n-are gust, când santem despartiti.

Sinul tau mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Asa trezesti în mine speranta.

Marin Sorescu

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a fost un scriitor din România.

Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Din blogosfera.

Ioan Usca.Înlănţuiri

Caius.Inocentul-6

Reclame

Nascuti in 6 ianuarie:Ion Heliade-Rădulescu, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu

Ion Heliade Radulescu

Ion Heliade-Rădulescu(n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București) a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.

 

Ionel Teodoreanu

Ionel Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897, Iași – d.3 februarie 1954, București) este un romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței.

 

Ion Minulescu

 

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.


Destăinuirea

de Ion Heliade Rădulescu

I
Inima-mi obosită — şi nu de ani, nu încă, –
Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
Valuri, criveţe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă
Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc.

Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupră-i se răscoală s-o-ngheţe-aci pe loc,
Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!

Un foc! şi ca acela ce arde-ntr-o câmpie
Albită de troiene şi toată-n vijelie,
Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat,

Arsura e într-însul, care îl mistuieşte,
Şi nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzeşte;
Lumina-i face groază şi celui îngheţat.

II

S-o face el cenuşă? vreun pârjol v-aduce?
Nu ştiu… Dar a lui urmă neştearsă-n veci va fi
Şi oricând călătorul pasul p-aci-şi va duce,
Oprindu-s-o să zică: “Odat-a ars aci.”

Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
Străin şi rece fie oricând aicea jos,
Şi fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
Ca meteor de groază, comet prea fioros!

Fără să-i ştie drumul şi d-unde oare vine,
Dincolo el de faţă să se vedească bine
Ş-acolo să m-arate şi eu cine am fost.

Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?
Dragoste e fiinţa-i, rază de nemurire,
Fala vieţii mele şi însuşi al meu post.

III

Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
Spune ce e poetul în ast loc osândit,
Cum el dintr-însul raiul oriunde-nfiinţează
Şi-şi face fericirea din bine-nchipuit.

Când cântă el, s-aude, veacurile răsună; .
Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
Blândeţea-i e seninul acel mai luminos.

Ferice de acela pe care el slăveşte!
La nemurire zboară, ce el i-o pregăteşte;
În buza lui e slava ce duhu-i şi-a croit;
În mână-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
Aleasa frumuseţe ce el a-nvrednicit.

IV

Cerul e al meu templu şi singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i faţă se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viaţă-mi răspândesc.

Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbeşte,
D-acolo aştept roua, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smereşte,
Şi înainte-i taină nu este al meu dor.

Muza-mi se umileşte, lira-mi abia suspină,
Geniu-şi pierde zborul şi fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.

Inima-mi în tăcere aşteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire…
E ceasul închinării! şi… omul stă smerit,

(1836)

Epilog sentimental

de Ion Minulescu


Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!…
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!…
Nu le cunoşti?…
Încearcă –
Şi-ai să ţi le-aminteşti!

Din blogosfera.

Ioan Usca.Tempi passati

Mirela Pete.Al Di Meola sau jazz fusion cu influențe latine

Theodora.Primul pas spre victorie – Se va constitui Alianta de Centru-Dreapta intre PNL si PC

Sebra.Balconul te ridică, balconul te coboară

Ziarul toateBlogurile.ro

George Bacovia, Monosilab de toamnă

George Bacovia

George Bacovia (n. 4/17 septembrie 1881, Bacău – m. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira.

George Andone Vasiliu (numele de naștere al poetului) s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, „Liceu”. În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu si Ștefan Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru „desen artistic de pe natură”. Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.

Monosilab de toamnă

de George Bacovia

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.
Lampa plânge… anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.
În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.

Din blogosfera.

Nataşa.Remediu

Mirela Pete.Alege mărul!

Theodora.Daca in Brazilia se poate in Romania de ce nu s-ar putea?

CELLA.Cu drag

Ioan Usca.De unică folosinţă

Ioan Usca.Imagine

Caius.Prima casă

Daurel.O poza care spune totul…

Tavi.ASSOCIATED PRESS:”NEMULTUMIREA POPULATIEI CARE CRESTE FATA DE TRAIAN BASESCU,CARE JOACA ROLUL -CHEIE IN DECIZIILE EXECUTIVULUI!

Ziarul toateBlogurile.ro

Mi-e dor de tine.Tudor Arghezi

La multi ani tuturor Constantinilor si Elenelor!La multi ani, Elena Udrea!

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.

Tudor Arghezi (21 mai 1880, Bucureşti – 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti sub influenţa baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum şi literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestaţi din întreaga literatură română. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeşului.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Vreau să joc!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu

în mine

un rob în temniţă – încătuşat.

Pământule, dă-mi aripi:

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

şi cer sub mine –

şi-aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de-avânturi nemaipomenite

ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,

să nu cârtească:

„Sunt rob în temniţă!”

Lucian Blaga ( 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeş, judeţul Alba –  6 mai 1961 la Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar şi diplomat român. Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Din blogosfera.

Gina.cand nu stiu, Caius.Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 27/,Theodora.Nici o pravilă nu opreşte pe om a întâmpina răul cu rău,Guillaume Apollinaire (1880-1918) – Cântec de dragoste,

Ţara lacrimii, Gheorghe Tomozei

Ţara lacrimii

de Gheorghe Tomozei

Din timp neaflatul şi fără slavă, sunt junghiatul
cu o garoafă, spart de glonţul grâului luminat,
împuns de clonţul de crin. Spânzurat de
dalii fierbinţi şi bătut peste dinţi cu şira de spinare
a unei flori amare şi bătut peste vorbire cu
ale ierbilor şire…
Fiecare rană mi-e ca ochiul, sub sprinceană.
Mă trage din groapă deschisul de pleoapă, când sunt
însângerat foarte, pun pleoapă-ntre mine şi moarte,
când să uit pătimirea ajung, deschid pleoapa
şi plâng.
Cu lingura-pleoapă mănânc şi beau apă.
Când îmi moare vreo lacrimă o pun, după datină, ca-ntr-o
lăcrioară în lumea de-afară.
De-mi naşte lacrimă muierea, surp, dinlăuntru,
tăcerea cu petrecere dulce în pleoapa cu
copăi alunge.
Moşia mea e o pleoapă cu lacrimă-n ea, cu veche
dragoste şi priveghe şi cu sare
neiertătoare…

29 aprilie 1936: Gheorghe Tomozei ( 29 aprilie 1936, Bucureşti – 31 martie 1997, Bucureşti) a fost un poet şi un eseist român.

29 aprilie 1879: Gala Galaction (Grigore Pisculescu), scriitor român, traducător, în 1938, al Bibliei în limba română.

Din blogosfera.

Daurel.Nu-i gluma, Gina.cum este, Elisa.Mă apropii de cinci sute de mii

Vestea,Ştefan Augustin Doinaş

Vestea

Şoarece sarind din gura-n gura

(pentru cei cu suflet de copil
ce-au ieşit pe brânci, printr-o spărtură,
din cetatea lor, şi vin tiptil;
pentru cei fugari din bătălie,
plini de praf şi asudând sub za;
pentru ucigaşii cu simbrie
dornici foarte a se boteza;
pentru făcătorii de hrişoave,
care iscodind din ins în ins
colectează ghicitori şi snoave
şi-ntreţin legenda dinadins;
pentru regii cu domnie scurtă,
care nu mai au decât un ceas;
pentru mamele ce-şi ţin în burtă
plozii, ca să-i nască la popas;
pentru epilepticii în care
diavolul e pedepsit să stea
în genunchi şi-n veşnica mişcare;
pentru cei călăuziţi de stea;
pentru preoţii în mari odajdii,
graşi, pletoşi, cu vată în urechi,
intonând troparele nadeşdii,
plictisiţi de zeul lor cel vechi;
pentru cei cu aripi lungi pe umar
de la rai şi iad; pentru femei
osândite-n gloate fără număr
fiecare prin frumuseţea ei;
pentru cei ce vând pe cale leacuri
speculând durerea tuturor;
pentru cei care-au murit de veacuri
şi se târâie-n urmaşii lor;
pentru cei din alte universuri
şi cu alte-nfăţişări; şi chiar
pentru autoru-acestor versuri,
călărind un falnic arnasar
care – asemeni celui din poveste –
paşte numai jar şi scuipă foc)

toată lumea află trista veste:

Întâlnirea nu mai are loc!

Ştefan Augustin Doinaş sau Ştefan Popa (n. 26 aprilie 1922, Cherechiu, judeţul Arad – d. 25 mai 2002) a fost un poet, eseist, traducător, deţinut politic, academician, şi politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în municipiul Bucureşti pe listele partidului Partidului Alianţa Civică. Senatorul Ştefan Popa l-a înlocuit pe senatorul René-Radu Policrat de la data de 22 februarie 1993.