La România.La români.La pizmă.La un avut. Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu,  (14 ianuarie 1825 Bolintin-Vale-†20 august 1872, Bucureşti) a fost un poet român, om politic, participant la Revoluţia de la 1848 şi diplomat.
Dimitrie Bolintineanu .Wikisursă

La români

de Dimitrie Bolintineanu

Români! Ce faceţi oare mormintele străbune?
Orice popor ar fi
Ce n-are monumente, aceste mari cunune
De secoli de mărire, nu are drept a spune
Că este el un popol! Nici are drept a fi!

Mormintele se află; dar, turme rătăcite,
Români! de robi tirani,
Ce au trecut pe ţară cu inimi înjosite,
Lăsară să se surpe; erau prea strălucite;
Şi ei, prea orbi, să rabde lumina-acelor ani!

Vai! Secolii din urmă deschiseră intrare
Străinilor pierduţi,
În paturi nopţiale, aceste sanctuare
De unde altădată, spre fală şi mirare,
Năşteau eroii ţării şi dalbele virtuţi.

Străinii risipiră ţărâna strămoşească,
Şi ce n-au risipit,
Românii dărâmară!… O, ţară românească!
Fii demnă prin virtute de fala strămoşească,
Sau leapădă un nume ce tu ai umilit!

La România

de Dimitrie Bolintineanu

Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire,-amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!

La pizmă

de Dimitrie Bolintineanu

Pizmă, tu eşti răsplătirea
Faptelor celor mai mari!
Tu stingi pacea şi iubirea
Şi faci zilele amari.

Tu faci ca să nască calomnia rea;
Ăst cărbun ce arde fruntea ce atinge
Dar care mânjeşte, după ce se stinge
Însuşi pe acela care îl ţinea.

Tu-mpleteşti cununa morţii
La maptirii renumiţi,
Tu tragi jos în lume sorţii
Regilor neodihniţi.

Pizmă, orişiunde naşte o virtute,
Un talent, un merit, un prezent ceresc,
Ale tele umbre palide şi mute
Nasc deopotrivă şi le învelesc!

În colibă tu născută,
Fugi de dânsa ne-ncetat,
Şi cu forma ta plăcută
În palaturi ai intrat.

Tu faci de păleşte viaţă, tinereţe,
Dulce bucurie între muritori,
Fragedă junie schimbi în bătrâneţe
Şi prefaci în lacrimi ale vieţii flori!

Nimănui nu dai cruţare!
Când se varsă-al tău fior,
Regii sunt a ta suflare
Şi pălesc pe tronul lor.

Cei ce-i înconjoară cearcă-a ta putere,
Inima se umple cu al tău venin,
Care o îmbată şi o schimbă-n fiere,
Ura-nlocuieşte amorul divin.

Eu te văz pe orice faţă,
De la domni până la sclavi.
Fumul tău pe toţi răsfaţă,
Pe cei slabi şi pe cei bravi.

Tu inspiri adesea pana care scrie,
Vorba roditoare unui orator,
Ce combate crâncen oarba tiranie,
Şi reverşi mânia până în amor.

Lauzi cu neruşinare
Pe acei ce slabi gândeşti,
Şi pe cel ce merit are
Îl ascunzi, când nu-l loveşti.

Cum în bătălie vulturul de pradă
Urmă o armată, şade priveghind,
Şi când se doboară corpuri în grămadă,
Se aruncă-asupra-i însetat crocnind,

Astfel tu aştepţi în noapte
Laurii a se-mpleti
Şi cu ne-mpăcate şoapte
Te repezi a le zdrobi.

La un avut

de Dimitrie Bolintineanu

Da, dintre toţi avuţii din astă ţară mică,
Acela care ştie mai bine-a risipi
Comorile de aur cu arta cea antică,
Eşti tu, nu te-ndoi!

Porfirul şi ivorul, şi aurul îngână
Locaşul tău ferice în gustul cel mai fin
În luxul cel mai splendid la care-a artei mână

Dă sufletu-i divin.
La masa ta de oaspeţi cu inime voioase
Cristalul rivaliză cu porţelanul dalb,
Şi rozele, şi crinii, cu june graţioase,

Cu gâtul lor cel alb.
În cupe râde vinul în spume-mbălsămite
Şi face să recheme pe zeii cei uitaţi,
Şi roabele antice să văd înlocuite
De servi muiaţi în aur ca fiii de-mpăraţi!
Dar poţi a-mi spune mie cum în apropiere
D-a trece astă vale pe care ai albit,
Tu mai înalţi palaturi la viaţă şi plăcere,

Când viaţa s-a finit?
Ştii dacă de la tine şi până la morminte
Mai este loc d-o noapte, sărmane pieritor?
Te-ascunzi fricos, de moarte, bătrân fără de minte,

Când tu eşti muritor?
În darn vei da tu aur arhangelului morţii,
El nu primeşte mită, şi-atuncea, vai! în plâns,
Vei înţelege oare că, împotriva sorţii,

În darn averi ai strâns.
Vei părăsi palatul, femeile frumoase
Şi oaspii tăi, şi servii, şi toţi te vor lăsa.
Moştenitorii însă la mesele-ţi luxoase
Bând, vai! te vor uita!

S-au nascut in 14 ianuarie:

14 ianuarie 1952: Călin Popescu Tăriceanu, politician român.
14 ianuarie 1953: Victor Socaciu, solist vocal folk–pop, instrumentist român.
14 ianuarie 1978: Costi Ioniţă, cantaret roman de manele.

Le urez tuturor La multi ani!

Reclame

În oraşul cu trei sute de biserici.Ion Minulescu

În oraşul cu trei sute de biserici
de Ion Minulescu

În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei ani,
Sună clopotele-ntruna…
Şi oraşu-i plin de lume
Ce se-ntreabă:
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?…
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?…
Preoţii-mbrăcaţi în negru, ca şi cioclii,
De trei ani,
Încruntaţi privesc mulţimea albă adunată-n stradă,
Preoţii-mbrăcaţi în negru păsărilor mari de pradă
Tremură când văd mulţimea răzvrătită de trei ani!…
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?
Să ne spună,
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?
Cui trimitem noi atâtea lumânări
Şi-atâţia bani?
Unde-i sfânta iertătoare de păcate?…
Să ne spună…
Şi-ntrebările mulţimii răzvrătite
Se ridică
Ca şi valurile mării frământate de furtună,
Şi-n oraşul cu trei sute de biserici
Parcă pică
Din văzduh ameninţarea:
– Să ne spună… să ne spună…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Nu mai sună nici un clopot – nici un clopot de aramă;
Şi oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Pare-a fi pictat în dosul unui geam de panoramă!…

Ion Minulescu (6 ianuarie 1881, Bucureşti – 11 aprilie 1944, Bucureşti) a fost un poet şi prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc.

Tot in 6 ianuarie s-a nascut si Ionel Teodoreanu ( 6 ianuarie 1897, Iaşi – 3 februarie 1954, Bucureşti) este un romancier şi avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei şi adolescenţei.

Ioan Budai-Deleanu.Ion Heliade-Rădulescu.6 ianuarie

În aşteptarea lui 1848. Preziua. Psalm

de Ion Heliade Rădulescu

PREZIUA

Psalm

Strigarea-mi ajungă până la tine
Şi-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
Amar mi-e plânsul; nu-ţi întoarce faţa,
Auzi-mi chemarea-n ziua durerii
Ş-al înfrântei inimi astupat geamăt.

Repede m-ajută şi mă susţine,
Căci zilele-mi, iată, pier ca şi fumul,
Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
Pălitu-m-am şi m-am uscat ca iarba,
Aridă inima îmi e ca piatra;
De suspin, de geamăt mi-a rămas carnea
Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea
Cum se mai mănâncă. Deşert mi-e sânul…

Ca pelecanul mi-am sfâşiat pieptul,
M-am asemănat corbului de noapte
Şi tuturor altor cobe nocturne;
Întru veghere nopţile trecut-am
Şi m-asemănai păsării veghinde
Ce stă nemişcată dasupra casei.

Toată ziua mă culmau de ultrage
Inemicii; şi cei ce-odinioară
Mă lăudau jură acum asupră-mi.

Avut-am cenuşă în loc de mâncare
Şi-n lacrimi mi-amestecai băutura
Numai la vederea mâniei tale
Şi la înalta şi dreapta-ţi urgie.
Înălţatu-m-am şi m-ai surpat, Doamne,
Ca umbra trecură zilele mele,
Şi eu ca iarba mă uscai, ca paiul.

Trecător sunt şi m-am consumat, Doamne,
M-am topit ca ceara ş-am ars în zelul
Să-ţi înalţ templu. Focul mi se stinge…
Tu însă, eterne, eşti nemutabil,
Ş-a ta memorie în secoli trece,
Din generaţiune la-alta pasă.

Tu-n pietate vei ardica braţul
Şi-n pietate pe român salva-vei,
Căci ora salutei, ora venit-a.
E d-ajuns; plâng servii tăi, plâng lumina,
Gem altarele, plâng d-a lor ruină.
Sunat-a ora, şi acum se vor teme
Ginţile toate de naltul tău nume,
Şi d-a ta glorie trema-vor regii.
Din cenuşa-i sălta-va România,
Înnoi-se-vor ale ei juneţe
Ca ale acvilei; şi-n vestmânt candid
Ca o mireasă va ieşi nainte-ţi;
Splendida ei, sacră candelă d-aur,
În oliu limpede, oliu de pace,
Vărsa-va lumina ce dă viaţă
Şi va încinge virginala-i frunte
Cu-aureola ce geniul poartă.
Tu, Doamne, singur, fiinţă supremă,
Vei re-ntregi această Sion nouă.
Arăta-te-vei în gloria toată
În re-ntregita Românie bellă;
Pruncii-n a ta cale nălţa-vor imne,
Văduva, orfanul afla-vor scutire
Şi împilaţii alţa-vor capul;
La locul propriu se vor pune toate
Şi capacitatea la a ta dreaptă.

Auzi tu, generaţie viitoare?
Pentru tine se scriu acestea.

1847

Ion Heliade-Rădulescu ( 6 ianuarie 1802, Târgovişte — 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român de origine aromână , membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Ioan Budai-Deleanu (6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara – 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric şi jurist român, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene.Autorul primei epopei în limba română, „poemationul eroi-comic” Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, ediţie definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic „Ţiganiada”) tratează un subiect alegoric cu tendinţe satirice antifeudale şi anticlericale.

Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tîrziu, publicată mai întîi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.

Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Ţiganiada

POEMATION EROI CÓMICO-SATIRÍC.
ALCĂTUIT ÎN DOAOSPRĂZECE CÂNTECE
DE LEONÀCHI DIANÈU

ÎMBOGĂŢIT CU MULTE ÎNSĂMNĂRI ŞI LUĂRI AMINTE CRITICE.
FILOSOFICE, ISTORICE, FILOLOGICE ŞI GRAMATICE, DE CĂTRĂ
MITRU PEREA ş-alţii mai mulţi in anul 1800.

In seara de Craciun (poezii)

In seara de Craciun
de George Cosbuc

Afara ninge linistit,
În casa arde focul;
Iar noi pe lânga mama stând,
Demult uitaram jocul.

E noapte, patul e facut,
Dar cine sa se culce?
Când mama spune de Iisus
Cu glasul rar si dulce.

Cum s-a nascut Hristos în frig,
În ieslea cea saraca,
Cum boul peste el sufla
Caldura ca sa-i faca.

Cum au venit la ieslea lui
Pastorii de la stâna
Si îngerii cântând din cer,
Cu flori de mar în mâna.

Craciunul copiilor
de Octavian Goga

Dragi copii din tara asta,
Va mirati voi cum se poate
Mos Craciun din ceriu de-acolo
De le stie toate-toate…

Uite cum, va spune badea…
Iarna-n noapte, pe zapada,
El trimite câte-un înger
La fereastra sa va vada…

Îngerii se uita-n casa,
Vad si spun – iar Mosul are
Colo-n ceriu la el, în tinda,
Pe genunchi o carte mare…

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil si ce purtare…
Si de-acolo stie Mosul,
Ca-i siret el, lucru mare.

Scrisoare lui Mos Craciun

de Elena Farago

Draga Mos Craciune,
Eu nu pot sa-ti scriu,
Ca sunt înca mica
Si carte nu stiu.

Dar îti scrie acuma
Sora mea, Florica,
Noi în anul asta
Nu-ti cerem nimica,

Si de poate-n traista
N-ai daruri destule,
Din ce-avem noi, uite,
Iati-le si du-le
De le da prin case
De parinti sarmani,
Sau pe-acolo unde
Sunt copii orfani.

Si, de poti, pe urma,
Tare te rugam:
Sa ne spui sinoua
Unde sa-i catam,
Ca sa le mai ducem,
Pâna vii tu, iar,
În tot anul asta
Câte un mic dar.

Scrisoare
de Ana Blandiana

Mos-Craciun, toti imi spun
Ca esti darnic si esti bun.

Eu iti scriu de mai-nainte
Ca-s un baietel cuminte,

Si-ti mai scriu, asa, sa stii,
Ca eu nu-ti cer jucarii,
Cum ti-ar cere alti copii –
Insa nu m-as supara
Daca tot mi-ai da ceva!

Daca vrei, da-mi o placuta,
Ca mi-am spart-o pe cea veche,
Ada, pentru pisicuta,
Motocel ros la ureche.

Lui bunicu – o lulea –
C-a pierdut-o, saracutu’…
Poate-aduci vre-un os lui Cutu?
Poate ai vre-o acadea?

Lui Danut cel mititel,
Care plange-n copaita,
Sa-i aduci un covrigel…
Noapte buna!
Niculita

Uite, vine Mos Craciun!

de Otilia Cazimir

Prin nameti, in fapt de seara,
A plecat catre oras
Mos batran c-un iepuras
Inhamat la sanioara.

Drumurile-s troienite,
Noaptea vine, gerul creste…
Cu urechile ciulite
Iepurasul se grabeste.

Uite-o casa colo-n vale,
Cu ferestre luminate.
Mosul s-a oprit din cale,
Cu toiagu-n poarta bate:

– Buna seara, buna seara!
Iaca, vin cu sanioara
Si cu daruri proaspete.
Bucurosi de oaspete?

– Bucurosi,
Bucurosi,
Striga glasuri de copii.
Mosule, de unde vii?
– Iaca, vin din mosi-stramosi,
Incarcat cu jucarii!

… Noapte rece si albastra.
Ies copiii la fereastra,
Sa se uite cum coboara,
Prin troianul urias,
Mos-batran c-un iepuras
Inhamat la sanioara…

Mos Craciun
de Radu Gyr

Tu iarăşi ai, om bun de azi,
Crăciun, cu ramuri verzi de brazi.
Colindul Sfânt tu iar îl ai,
Din glasuri coborând din rai.
Azi iarăşi vine Moş Crăciun
Cu obiceiul lui străbun,
Cu Dalbe flori şi Moş Ajun
Şi zeci colinde de Crăciun.
La Pruncul Mic, şi Luminat
Cu toţii merg la închinat,
Tu om al veacului de’acum,
Opreşte-te puţin din drum,
Căci vreau şi eu acum să-ţi spun,
La geam, Colindul de Crăciun.
Să ştii şi tu că Dumnezeu,
Făuritorul tău şi-al meu,
Dintr-o Fecioară-I zămislit,
În iesle, pe pământ venit.
Şi azi se naşte pentru noi,
Noi, fii ai vremurilor noi.
Mereu să credem cu temei
Noi, oameni din mileniul trei,
Că Moş Crăciun dac-a venit,
De Dumnezeu ni-i dăruit.

Oase plângând,Nichita Stănescu

Oase plângând

de Nichita Stănescu

Dacă scuturi din mine
toţi strămoşii mei,
până la urmă,
până la urmă
va cădea din mine
o stea!
Ce viaţă, doamne, se mai înghesuie
să curgă
printre doi stâlpi!

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

„Sunt douăzeci de ani…”.Nicolae Labiş

Nicolae Labiş (2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava – 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român, talent remarcabil. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul” generaţiei şaizeciste.

Sunt douăzeci de ani…

Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Nicolae Labis – Poezii


Sorin Cerin – Tema Speranta din Revelatii 21 Decembrie 2012

Poezii de Sorin Cerin

Speranta este unicul absolut din desertaciune.

Speranta sunt zorii care rasar în ochii ce-si asteapta moartea.

Speranta este lumina întregii lumini care te-a orbit pâna acum cu întunericul sau.

Speranta este un pas dincolo de absolut si dincoace de adevar.

Speranta este zarea nemuririi.

Speranta este ce a mai ramas din Destinul unui soare ce orbit de frumusetea desertaciunii acestei lumi.

Speranta este fericirea de a sti ca vei putea alerga întreaga viata dupa fericire si ca nu o vei prinde niciodata, altfel nu ai mai avea dupa ce fericire sa alergi.

Speranta este atât de departe de împlinire, încât nici Destinul nu o poate ajunge.

Speranta odata împlinita lasa gustul amar al propriei sale lipse.

Speranta este zarul pe care l-a ales Dumnezeu la masa mântuirii acestei lumi a norocului pierdut.

Speranta este fata neînteleasa a Destinului.

Oare ce ar fi daca am întelege propriul nostru Destin?Traim cu speranta ca nu-l vom întelege niciodata!

Speranta se culca alaturi de pacat si se trezeste în bratele mântuirii.

Speranta nu va trisa niciodata un suflet abatut.

Speranta va minti întotdeauna si negresit mai mult decât tine.

Speranta este cel mai apropiat partener.

Nicaieri nu vei gasi mai multa mila si întelegere decât la sânul sperantei.

Speranta nu te va parasi niciodata în schimb va pleca prima când se va împlini dorinta.

Doar prin speranta vei afla de fiecare data frumusetea.

Numai speranta te lasa sa faci întotdeauna ceea ce vrei.

Speranta este focul mistuitor al sufletului care nu poate întelege moartea.

Speranta surprinde de fiecare data Destinul, fara sa îl poata prinde vreodata.

Speranta asculta numai de adevarul iluziei si atât.

Speranta nu te asteapta niciodata fiind mereu cu tine, în schimb adevarul, te asteapta de fiecare data.

Speranta este calea întoarsa de la moarte al carei adevar duce întotdeauna numai la portile mortii.

Speranta este fericirea de a sti ca poate exista fericirea oricât de absurd ar fi adevarul acesteea.

Speranta nu te întreaba niciodata cât ci îti va da totul.

Speranta este urma norocului care s-a pierdut la facerea lumii.

Speranta este libertatea de a sti ca poti muri mereu mai încolo.

Cu cât vei cunoaste mai mult din Iluzia Vietii cu atât te va parasi mai repede speranta si invers.

Speranta este atât harul cât si darul celui care nu vrea sa stie prea multe.

Speranta nu oboseste niciodata în inima celui care vrea sa cuprinda absolutul, însa moare daca acesta întelege ca pentru el absolutul este o Iluzie a Vietii.

Speranta face casa buna cu oricine atât timp cât nu e întrebata niciodata cu exactitate de adevar.

Ce poate fi mai frumos decât sa observi speranta din ochii care plâng iubirea unei eternitati pierdute?

Speranta este unicul prieten care va fi cu noi înaintea mortii.

Cum ar arata iubirea fara de speranta?Oare nu si-ar pierde cu desavârsire firea?Si atunci?

Cel care spera nu moare niciodata.

Speranta nu poate fi atinsa niciodata.

Cine a prins vreodata speranta?

Ce poate fi dincolo de speranta decât Destinul?

Îti lipseste speranta?Priveste moartea!

Viata este speranta de dinaintea mortii.

Nu te întelege speranta?Atunci esti mort.

Speranta te ajuta sa înveti cum sa mori, iar moartea sa speri cum sa traiesti.

Speranta este orizontul împlinirii pe care îl vei prinde doar în moarte.

Speranta nu poate lipsi din viata, fiind sensul vietii.

Oare ce s-ar face speranta daca nu ar fi orizontul care alearga mereu de tine fara sa îl poti cuprinde vreodata.

În spatele sperantei sta mereu Destinul.

Speranta este valul care nu trece niciodata dincolo de împlinire.

Speranta este insula din oceanul desertaciunii.

Speranta nu te poate doborî decât atunci când refuzi viata.

Speranta este moartea oricarei împliniri.

Sorin Cerin ( 25 noiembrie 1963 la Baia Mare ) este un filosof, autor de aforisme, eseist, poet şi prozator român , născut pe numele Hodorogea Sorin Din 1987 ia numele de Cerin prin căsătoria sa cu Cerin Mariana. Motivează acest gest prin faptul că era fiul vitreg al celui căruia îi purta numele Sorin Cerin este un important scriitor contemporan supus cenzurii şi interdicţiei totale pe enciclopedia Wikipedia.

Un interviu maraton cu filozoful Sorin Cerin de Laurentiu Fulga