Povestile si legendele macului

Macul de camp, floricica rosie si firava care creste pe marginea drumurilor si mai ales pe langa semanaturile de cereale a fost considerat simbolul somnului adanc si al mortii:al somnului, pentru ca din maci se extrage opium si al mortii deoarece are culoarea rosie ca sangele.

Macii erau cunoscuti inca de acum 3000 de ani cand s-au gasit maci in piramidele egiptene.

Romanii credeau ca macii pot vindeca ranile din dragoste si de aceea foloseau floarea in vrajile de dragoste.

Grecii vedeau in mac farmecul dragostei si credeau ca floarea e un semn al fertilitatii si ca aduce sanatate si putere, de aceea atletii primeau inainte de competitii, o potiune magica, un amestec din seminte de mac cu miere si vin.
O legenda greaca spune ca macul a fost creat de Somnus, zeul somnului pentru a o ajuta pe Ceres, zeita recoltelor, care era epuizata dupa ce-si cautase fiica ratacita, de aceea nu mai avea putere sa dea rod recoltelor de grau.Macii au ajutat-o sa doarma si dupa ce si-a revenit, graul a inceput sa creasca din nou.De aici credinta ca prezenta macilor in lanul de grau este esentiala pentru recolta.
Demeter, spune legenda, a creat macul in scopul de a o ajuta sa doarma dupa ce-si pierduse fiica, pe Persephone.

Hypnos and Thanatos (Somnul si Moartea) au fost reprezentati cu coronite de mac sau tinand in maini flori de mac.Evident,grecii erau constienti ca un somn foarte profund indus de opium poate sa duca la moarte.

Alta poveste despre mac spune ca o vrajitoare rea a transformat o femeie intrun mac.Din acea zi, femeia a trait in camp cu ceilalti maci si avea permisiunea sa-si viziteze familia numai in timpul noptii. Intro noapte, femeia i-a spus sotului sau ca daca va culege floarea de mac a doua zi, atunci vraja se va rupe.Dimineata barbatul s-a dus pe camp si a vazut acolo sute de maci care aratau la fel.Dupa ce s-a uitat la fiecare mac in parte, barbatul a stiut care dintre ei e sotia sa, deoarece macul era singura floare care nu avea stropi din roua diminetii. Cand a cules macul, vraja a fost dezlegata si ei au trait fericiti dupa aceea.
In timpul razboaielor lui Napoleon s-au observat flori misterioase care infloreau langa mormintele proaspete ale soldatilor rapusi de razboi.Acele flori, macii,  erau rosii ca sangele.Se spune ca macii rosii s-au nascut din sangele varsat de eroi in razboaie .

Dupa primul razboi mondial (1914-18), medicul militar chirurg canadian Lt.-Col. John McCrae, impresionat de multimea florilor rosii de mac crescute pe campuri si prin cimitirele eroilor, scrie un superb si cutremurator poem intitulat ”In Flanders Fields” ( cazut el insusi pe campul de lupta si devenit erou).

Reclame

Povestile si legendele trandafirului

O legenda greceasca spune ca trandafirul ar fi fost destinat sa fie, inca de la nastere, cea mai frumoasa floare. Zeita florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, foarte draga ei, si a vrut ca noua floare sa nu aiba pereche pe lume. De aceea, i-a convocat pe ceilalti zei ca fiecare sa-i daruiasca cate ceva din atributele lor: Dyonissos i-a daruit parfumul ametitor, Cele 3 Gratii i-au dat stralucirea, veselia si farmecul, Zephyr, vantul de primavara, a dat la o parte norii pentru ca Apollo sa lumineze si sa-l infloreasca. La urma, Ares, zeul razboiului, i-a dat in dar spinii, pentru ca floarea sa isi poata apara frumusetea.

Trandafirul, ca floare a dragostei, trebuia sa fie asociata si Afroditei. Unele povesti spun ca trandafirul a aparut odata cu zeita frumusetii, din spuma marii, inconjurand-o ca o ghirlanda.
Alte legende spun ca trandafirul s-ar fi nascut dintr-un suras al lui Cupidon, iar spinii ar fi, de fapt, sageti metamorfozate ale zeului-copil.

Un mit hindus arata ca doi dintre marii zei s-ar fi certat odata pentru ca nu se puteau pune de acord cu privire la cea mai frumoasa floare din lume. Visnu prefera trandafirul, iar Brahma, care nu vazuse niciodata o asemenea floare, prefera lotusul. Cand Visnu i-a aratat pentru prima data un trandafir, rivalul sau a trebuit sa fie de acord ca nici floarea de lotus nu il putea intrece.

Despre spinii trandafirului, Zarathustra spune ca acestia sunt inventia diavoleasca a spiritului raului, Ahriman.
O legenda romaneasca spune cam acelasi lucru: Dumnezeu a creat trandafirul, iar diavolul i-a facut spinii.

Legat de diferitele culori ale trandaforului exista multe legende. Se spune ca la inceput, trandafirul era numai alb si ca s-ar fi transformat in rosu cand Jupiter a surprins-o pe Venus scaldandu-se intr-un lac inconjurat de trandafiri. O alta legenta araba povesteste aparitia trandafirului galben: profetul Mahomed, aflat departe de casa, presimte ca sotia sa, Aisha, nu ii este credincioasa si cere in vis sfatul Arhanghelului Gavriil; acesta ii spune sa se intoarca acasa, sa i spuna sotiei sa arunce din mana obiectul pe care il are si daca acesta isi va schimba culoarea, atunci va avea dovada necredintei. Aisha si-a intampinat sotul cu un buchet de trandafiri albi in mana, care au devenit galbeni atunci cand au atins apa lacului in care au fost aruncati. Persanii au o poveste locala despre trandafirul rosu: o privighetoare indragostita de un tradafir alb, l-a imbratisat atat de strans, incat spinii i-au strapuns inima si sangele a colorat in rosu floarea – aceasta poveste persana l-a inspirat pe Oscar Wilde atunci cand a scris povestea “Privighetoarea si trandafirul”.

Din blogosfera.

Ioan Usca.Povestea pisoiului erudit – 4

Rokssana.Trucuri Feng Shui pentru a atrage bogatia 

Theodora.44 DE ANI „ILOGICI“ DIN ISTORIA ROMÂNIEI

Daurel.Partium…

Gina.nevoia te învață

CELLA.Suprarealism- tendinţe şi viziuni 🙂

Tavi.SEMNUL DISCORDIEI:BUDAPESTA VREA SA-SI SCHIMBE STEAGUL:SEAMANA PREA MULT CU CEL AL ROMANIEI!

Bojdeuca lui Ion Creangă,prima casă memorială din România

15 aprilie 1918 – Bojdeuca din Iaşi a lui Ion Creangă a fost declarată muzeu, devenind prima casă memorială din România.

Bojdeuca lui Ion Creangă este o casă din cartierul Ţicău, Iaşi, în care a locuit între anii 1872 şi 1889 marele povestitor Ion Creangă. Pragul acestei case a fost trecut şi de Mihai Eminescu, bun prieten al lui Creangă. Căsuţa, având două camere dispuse de o parte şi de alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918, restaurări având loc în anii 1942 şi 1985.

Primul muzeograf care a prezentat Bojdeuca celor ce veneau să o viziteze a avut dreptul să locuiască în mica bucătărioară din stanga intrării, împreună cu soţia, trei copii şi bunica.

La vremea sa, Ion Creangă era recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un grup destul de mare de pisici (aproximativ 30), iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa. Spre exemplu, întotdeauna a avut o pisică pe nume Marioara ca şi mătuşa sa zgârcită din satul natal Humuleşti.

Bojdeuca lui Ion Creanga (1 martie 1837, Humuleşti-31 decembrie 1889, Iaşi,unul dintre clasicii literaturii române,recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale) este unul din cele 12 obiective care  compun Muzeul Literaturii Romane si prima casa memoriala din Romania.

Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii

In 2 aprilie 1805, Odense, Danemarca s-a nascut Hans Christian Andersen, scriitor şi poet danez, celebru pentru basmele sale († 4 august 1875, Copenhaga).

Printre cele mai cunoscute poveşti ale sale se numără  “Crăiasa zăpezilor”, “Mica sirenă”, Hainele cele noi ale împăratului” şi “Răţuşca cea urâtă”. În timpul vieţii Andersen a fost celebrat de regalitate şi aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi şi continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume.

In 1967,UNESCO a hotărât ca data de 2 aprilie,ziua de naştere a scriitorului,să devină Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii.

Punguta cu doi bani


Chiar daca e ultima zi din anul 2008 si am ceva de lucru,nu m-am putut abtine sa nu ma uit in calendarul zilei de 31 decembrie.
In 31 decembrie 1889 s-a stins din viata Ion Creanga.Cum era sa nu nu-mi amintesc despre povestile lui?
https://i0.wp.com/www.gifs.net/Animation11/Everything_Else/Money/Sack_of_money.gifAm ales povestea „Punguta cu doi bani”.

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:

— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar. — Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:
— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:
Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:
Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !
Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
— Mă! da’ al dracului cucoş i-aista! Ei, las’ că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:
Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !
— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.
Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!
Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !
Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.
— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.
Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:
Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:
— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: „Cucurigu !!! cucurigu !!!” Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:
— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l. Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni! — Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină… şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: „Cot, cot, cotcodac !” Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!… Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.

Povestea povestilor de Ion Creanga.(audio).

Cateva povesti despre „Capul de bour”

cap-de-bourIn 12 noiembrie 1858 s-au introdus in Moldova timbrele postale imprimate cu un cap de bour.

In continuare am preluat un articol mai vechi cu cateva povesti interesante despre timbrele atat de valoroase.

„La 30 de ani de la tiparire, un bucurestean, Moroiu, a falsificat toate valorile primei emisiuni Cap de bour. Era in 1888. Filatelistii nu s-au suparat – la valoarea Capului de bour, pana si falsurile au ajuns piese de colectie. La nici 3 ani dupa „falsurile Moroiu”, timbrele devenisera atat de cautate incat pana si directorul de atunci al Postei, colonelul August Gorjan, a cazut in pacat. Le-a imprimat manual, cu stampilele originale. N-au avut aceeasi valoare ca originalele pentru ca n-a folosit hartia si tusul potrivit, dar mai ales fiindca… tiparirea timbrelor nu fusese solicitata oficial de directia Postei. Filatelistii care se respecta pot sa povesteasca ore in sir despre Capul de bour. Prima emisiune a fost tiparita pe 1 iulie 1858 pe Aleea Timbrului din Iasi cu matrite de otel. Au fost tare putine – 6.000 la 27 de parale bucata, 10.000 la 54 de parale, 2.000 la 81 de parale si 6.000 la 108 parale. Astazi, un timbru din acestea face cat doua apartamente in buricul Capitalei, peste 150 de mii de euro. Unii au omorat pentru un Cap de bour. Din 1870, hotii de timbre au bagat groaza in colectionari: au taiat boieri filatelisti, ca sa se imbogateasca de pe urma hartiutelor. Altii au pierdut averi intregi, ca la ruleta. Un renumit filatelist din anii ’30 a primit un telefon la 4 dimineata de la un necunoscut. Il anunta ca a mostenit un Cap de bour unic si vrea sa i-l vanda. Filatelistul a dat fuga si l-a cumparat pe o suma exorbitanta. Abia cand a vazut ca mai avea cineva un Cap identic, s-a convins ca a luat un fals.

Sa nu fie pradati, regii nostri isi tineau colectiile fie in locuri secrete, fie in camere supersecurizate. De pilda, pe 23 august, regele Mihai l-a facut prizonier pe Antonescu in Camera cu Timbre, singura incapere a Palatului din care era sigur ca n-are cum sa evadeze. Era ermetic inchisa, astfel incat paznicii ii crapau usa din cand in cand, sa nu se sufoce.

Acum, ziarul cel mai vanat din lume face cam 3 milioane de euro, pentru ca are lipite opt Capete de bour. Se numeste ‘Zimbrulu si Vulturulu>>. I-a sucit mintile unui colectionar elvetian, l-a cumparat si l-a incuiat intr-o banca. Acolo zace si azi.”

ziarul_zimbrulu_si_vulturulu