„Hibernăm”, Marin Sorescu

Rugăciune

de Marin Sorescu

Doamne, creatia a dat inapoi
Ca un cucui al universului.
Doamne, creatia ta s-a retras in sine
Cu tine cu tot si orbecaim in nestire.

Doamne, da un pumn in bezna,
Sa creasca, Doamne, la loc cucuiul.
Unicornul, cand ii crestea cornul,
Era numai durere si cunoastere.

Lumea sorbita de hau
Se pierde in circumvolutii prea destepte.
Doamne, da-ti Doamne un pumn drept in frunte
Si mugind ia-o de la-nceput.
Si mugind ia facerea de la-nceput.”

 

Hibernăm

de Marin Sorescu

Traim din amintiri, hibernam în vizuina
Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.
Intre vinovatie si – asteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Asteptam cu mana streasina la inima.
Si ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne pastram calmul.
„Nu se lipeste mancarea de mine” – zici
Uite-asa nimic n-are gust, când santem despartiti.

Sinul tau mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Asa trezesti în mine speranta.

Marin Sorescu

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a fost un scriitor din România.

Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Din blogosfera.

Ioan Usca.Înlănţuiri

Caius.Inocentul-6

Nascuti in 6 ianuarie:Ion Heliade-Rădulescu, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu

Ion Heliade Radulescu

Ion Heliade-Rădulescu(n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București) a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.

 

Ionel Teodoreanu

Ionel Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897, Iași – d.3 februarie 1954, București) este un romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței.

 

Ion Minulescu

 

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.


Destăinuirea

de Ion Heliade Rădulescu

I
Inima-mi obosită — şi nu de ani, nu încă, –
Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
Valuri, criveţe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă
Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc.

Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupră-i se răscoală s-o-ngheţe-aci pe loc,
Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!

Un foc! şi ca acela ce arde-ntr-o câmpie
Albită de troiene şi toată-n vijelie,
Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat,

Arsura e într-însul, care îl mistuieşte,
Şi nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzeşte;
Lumina-i face groază şi celui îngheţat.

II

S-o face el cenuşă? vreun pârjol v-aduce?
Nu ştiu… Dar a lui urmă neştearsă-n veci va fi
Şi oricând călătorul pasul p-aci-şi va duce,
Oprindu-s-o să zică: “Odat-a ars aci.”

Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
Străin şi rece fie oricând aicea jos,
Şi fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
Ca meteor de groază, comet prea fioros!

Fără să-i ştie drumul şi d-unde oare vine,
Dincolo el de faţă să se vedească bine
Ş-acolo să m-arate şi eu cine am fost.

Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?
Dragoste e fiinţa-i, rază de nemurire,
Fala vieţii mele şi însuşi al meu post.

III

Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
Spune ce e poetul în ast loc osândit,
Cum el dintr-însul raiul oriunde-nfiinţează
Şi-şi face fericirea din bine-nchipuit.

Când cântă el, s-aude, veacurile răsună; .
Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
Blândeţea-i e seninul acel mai luminos.

Ferice de acela pe care el slăveşte!
La nemurire zboară, ce el i-o pregăteşte;
În buza lui e slava ce duhu-i şi-a croit;
În mână-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
Aleasa frumuseţe ce el a-nvrednicit.

IV

Cerul e al meu templu şi singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i faţă se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viaţă-mi răspândesc.

Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbeşte,
D-acolo aştept roua, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smereşte,
Şi înainte-i taină nu este al meu dor.

Muza-mi se umileşte, lira-mi abia suspină,
Geniu-şi pierde zborul şi fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.

Inima-mi în tăcere aşteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire…
E ceasul închinării! şi… omul stă smerit,

(1836)

Epilog sentimental

de Ion Minulescu


Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!…
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!…
Nu le cunoşti?…
Încearcă –
Şi-ai să ţi le-aminteşti!

Din blogosfera.

Ioan Usca.Tempi passati

Mirela Pete.Al Di Meola sau jazz fusion cu influențe latine

Theodora.Primul pas spre victorie – Se va constitui Alianta de Centru-Dreapta intre PNL si PC

Sebra.Balconul te ridică, balconul te coboară

Ziarul toateBlogurile.ro

Accente intime, Alexandru Macedonski

Alexandru M. Macedonski ( 14 martie 1854 — 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi prozator,  dramaturg,  şef de cenaclu literar, publicist român.

Accente intime
de Alexandru Macedonski

În zilele aceste când inima expiră,
Când egoismu-n aer ca molimă planează,
Când florile simţirii din piepturi se retează,
Când bunul trai e ţinta la care se aspiră,
Când orice este nobil ne lasă reci şi muţi,
Când fruntea şi-o ridică toţi oamenii căzuţi,
De ce nu e putinţă s-adormi pe neaşteptate
Şi tocmai peste-un secol, nembătrânit d-etate,
Să te deştepţi prin farmec la viaţă şi lumină,
Călcând într-un nou secol pe-a vechiului ruină!

Nu plâng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmăreşte
O inimă ce simte o dată se zdrobeşte!…
De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris
Să trec prin astă lume cum trece un proscris,
Dar plâng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindeşte
Prin ochiul Omenirii la inime transmis!
De câte ori în taină, creând o lume-ntreagă,
Distrug pe cea reală, rup lanţul ce mă leagă,
Şi pentru alte zile mă simt că sunt născut
Familii, ţări, fruntarii, le şterg prin cugetare,
Şi ridicând pe tronu-i familia cea mare,
În patrie comună văd globul prefăcut!
Simţiri mici şi înguste din epocile noastre,
Destule generaţii în scutecele voastre
Le-aţi înfăşat, şi ele, tot prunce au rămas
Al secolului nostru cu secolul din urmă
Voi sunteţi compromisul spre-a face un nou pas;…
Făcutu-l-aţi?… Răspundeţi, căci secolul se curmă
Şi celălalt de-acuma ridică al său glas!

Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plină;…
În locu-vă, răspunsul, sunt ele care-l dau!
Mai mult ca totdeauna povara ne înclină
Şi se refuză pâine acelor care n-au!
Mai mult ca totdeauna pământu-acesta mare
Nu poate să hrănească pe toţi câţi a născut,
Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
Ş-o frunză e poetul de crivăţe bătut!
Săracul şi bogatul n-au loc l-aceeaşi masă
Ş-aceeaşi atmosferă pe univers apasă,
Schimbarea nu există decât în proceduri;
De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri;
Dispreţul covârşeşte pe-acela ce nu ştie
Că lumea este-o casă de joc de stosărie
În care se despoaie prin orişice mijloc
Şi că se-ngăduieşte să aibi prin pozunare
Cărţi bine măsluite spre-a face bancul mare,
Destul să nu te prindă vreun altul mai excroc!

Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
Şi când mă deştept astăzi ş-o văd fără de veste,
Îmi vine câteodată să mă ascund, să fug,
Sau singur, fără milă, smintit, să mă distrug,
Să nu mai văd lumina din cerul plin de soare,
Şi haina vieţii-n zdrenţe s-o lepăd la picioare!

Sărmani copii ce încă la sân de scumpe mume
Zâmbiţi acestui soare, neştiutori de lume,
Voi, care-aveţi un suflet umplut de bunătate
Şi care-aveţi să pierdeţi acea virginitate
De cugete-aurite din inimi inocente,
Nenţelegători încă de-aceste lungi lamente,
Cu frunţi mult mai senine c-al cerului azur,
Cu suflete curate ca focul cel mai pur,
De e ş-a voastră soartă ca să intraţi ca mine
În cercul unui haos de inimi în ruine,
Închideţi ochii voştri; …Muriţi; nu mai intraţi;
Veniţi curaţi în lume, ieşiţi din ea curaţi!

Ce?… Plânsul mă îneacă şi nu mai am putere
Să-năbuşesc în mine accentul de durere
Când mumele m-ascultă c-o tristă-ncremenire,
Privindu-şi copilaşii cu inima-n privire!
Ce?… Dragile fiinţe să moară?… Înapoi!
Mori tu, poete searbăd, cu drojdii amărâte,
Din care porneşti lumii neîmpăcat război!

Să mor!… Zilele mele sunt astăzi hotărâte…
Nenorocite mume, e prea târziu să mor!
Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale,
În zilele-i frumoase de glorii triumfale,
Când supunea destinul c-un zâmbet răpitor,
Ursită-a fost să poarte pe bietul visător,
O! dac-acea femeie ar fi putut să ştie
Ce soartă pregătindu-şi îmi pregăteşte mie,
Nu ar fi fost mai bine cu mâini nendurătoare
Să mă omoare-ndată şi-apoi să se omoare?

Societate crudă, acuzatoare vecinic,
Sunt mulţi care lumina cerând-o l-al tău sfeşnic
S-au ars, ş-ale lor inimi ca nişte urne sfinte
Păstrează-abia cenuşa din mii de simţăminte,
Sunt mulţi care-n mijlocu-ţi şi-aduseră juneţea,
Ca să-ţi împrospăteze cu dânsa bătrâneţea
Tu, absorbind degrabă prinoasele pe rând,
Te-ai folosit de ele şi i-ai privit căzând,
Şi-n loc ca să-ntinzi mâna victimelor simţirii,
Ai râs. — Fatale timpuri! Când plânsul nu excită
Decât râsul ironic sau mila ipocrită.
Asupră-vă: planeze blestemul Omenirii!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie


Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

de Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge duşman fumegînd,
Şi deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surîzînd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,
El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţă în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mîndrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!


O stea pin ceruri

de Mihai Eminescu

O stea pin ceruri o văd că trece
Şi eu un nume i-am pus din zbor,
Numele unei inime rece,
Fără fior.

Ea nevăzută acum se stinge,
Nimeni în zboru-i n-o-a urmărit;
Numai un ochi singur umed o plânge
Căci o-a iubit.

Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume,
Numele unui suflet răcit,
Ce-acuma palid, uitat de lume,
A-mbătrânit?

Pentru că ochiul ce lăcrimează
După-acea steauă care s-a stins
Este-al meu suflet ce meditează,
E-ochiul meu plâns.

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (15 ianuarie 1850,Ipoteşti – 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.

În oraşul cu trei sute de biserici.Ion Minulescu

În oraşul cu trei sute de biserici
de Ion Minulescu

În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei ani,
Sună clopotele-ntruna…
Şi oraşu-i plin de lume
Ce se-ntreabă:
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?…
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?…
Preoţii-mbrăcaţi în negru, ca şi cioclii,
De trei ani,
Încruntaţi privesc mulţimea albă adunată-n stradă,
Preoţii-mbrăcaţi în negru păsărilor mari de pradă
Tremură când văd mulţimea răzvrătită de trei ani!…
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?
Să ne spună,
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?
Cui trimitem noi atâtea lumânări
Şi-atâţia bani?
Unde-i sfânta iertătoare de păcate?…
Să ne spună…
Şi-ntrebările mulţimii răzvrătite
Se ridică
Ca şi valurile mării frământate de furtună,
Şi-n oraşul cu trei sute de biserici
Parcă pică
Din văzduh ameninţarea:
– Să ne spună… să ne spună…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Nu mai sună nici un clopot – nici un clopot de aramă;
Şi oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Pare-a fi pictat în dosul unui geam de panoramă!…

Ion Minulescu (6 ianuarie 1881, Bucureşti – 11 aprilie 1944, Bucureşti) a fost un poet şi prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc.

Tot in 6 ianuarie s-a nascut si Ionel Teodoreanu ( 6 ianuarie 1897, Iaşi – 3 februarie 1954, Bucureşti) este un romancier şi avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei şi adolescenţei.